luni, 21 decembrie 2009

Gol-Gândicesc

Nu vă cunosc pe voi, dar eu foarte rar promit; iar dacă, prin vreo întâmplare magnifică, se întâmplă să rostesc acel cuvânt... e bai: știu că urmează, să mă zvârcolesc în mormânt o întreagă eternitate, dacă nu-mi îndeplinesc ceea ce... mă rog, mi-am promis să!





Ei bine, mă trezesc zăpăcită ( eu hrănesc zăpăceala! ): adormisem, pe spate, cu picioarele legănate dintr-o parte în alta a patului, nu înainte de a-mi asculta melodia! ( mi se pune pata pe câte una... deci, ) unica ce se acceptă în prezent.
Casc ochii și, odată cu alte gânduri, se îmbulzesc și acordurile cântecului respectiv... mhm!
... cât o fi ceasul?





Tic-tac - pe perete, deasupra mea: miez de noapte se anunță!
Arunc așternuturile la o parte și direcția toaletă.
După cum spuneam, o promisiune e o promisiune: aceeași melodie-mi bântuie creierii, în timp ce-mi clăbucesc dantura.
Știu deja că n-am să mai adorm.
Mă încăpățânez, poate că... totuuuși... dar nu.



Sfârșesc prin a-mi creiona un întreg scenariu: aprind veioza, mă tolănesc pe covor, iau în primire carnetul cu coperți negre și tari, scrumiera egipteană, bricheta miniatură, un slim aromat și-mi încep teatral scrierea cu „Totul e un ritual...”
Aici mă și opresc.



Mda... reduc decorul la întuneric și deschid laptopul: nu vreau să socializez, nu mă încântă nimic la ora asta.
Dacă a trecut de jumătate!... pfiuuu.



Imaginându-mi viitorul meu tatuaj, mai trece poate încă o oră.
Nu doar forma și locul, pe care doresc să i le ofer, ci împrejurarea, persoanele care mă însoțesc... totul.
Când ajung la concluzia că fiecare detaliu a fost bine plasat în mintea mea ( sigur nu voi face așa... atunci!, dar cu ceva tot trebuie -mi umplu golul-gândicesc ), ma decid asupra noii coafuri - totalmente diferită.
Într-atât de diferită, încât mă chiar tem că nu va prinde contururi.




Între altele, deschid un telefon, - parcă-mi aud vorbe: f***** de căsuță vocală, în *****... hm, blocasem cartela, din aceleași motive: „Nu vreau să socializez, people”... după câteva clipe, începe să sune în draci!
Oooh, da!
Îi ignor existența o vreme.
Capitulez în fața plictisului: răspund la toate mesajele, dar toată lumea doarme...



Patrulez pe ruta hol-bucătărie-sufragerie-înapoi în dormitorul meu, de nenumărate ori.
Nu fac gălăgie.
Mi-e poftă de aroma cafelei; îi rezist vitejește!
Iau la rând dvd-uri cu filme... oof, văzute, revăzute... mhm, dintr-o serie, caut un anumit pasaj.
Mă dau bătută.
La ce nivel de plictiseală trebuie să fi ajuns, încât să derulez ore întregi de imagini mute?
Terrribil...
Cică mă pun să dorm... îhâm, zufletu!



Ce să fac?
Buh: arunc acoperământul de-o parte, deschid ușa scârțâind, trec de hol, în târșâit de pași nocturni - se doresc silențioși - pătrund în sufrageria largă...
Bâm: iau alte filme; unul, același din prima fază-jalnic-tristă-de-persoană-ce-nu-poate-adormi-în-orele-întunecate-prime-ale-dimineții: pisici!



Deja e 5 aproape... uaaaaa!!!
Și eu nu am intrat în adorabila stare de moarte!?!
Tragic.
Mă răzbun pe telecomandă... programele tv își dovedesc, încă o dată, inutilitatea, penibilul.
Pfuaaaai.
Un alt dvd și... pe nesimțite, apar zorii - de necrezut!



Aud zgomote în casă, abia pe la orele 9.
Fac și eu act de prezență: doar se prepară cafea! - Hello! (... afișez un zâmbet cât China )
Ah...
E după-masă și tot mi-e ciudă că nu am dormit azi-noapte.



Acum de ce am înșiruit toată porcăria asta: spune-mi maică!, nenea!, frate!, bro!, man!, copilule!, bă!, adorato!, dă un exemplu de activitate general-neplictisitoare!



Nu există.
Neț!

sâmbătă, 12 decembrie 2009

Am căscat în ceață

Construim un Turn Babel.






Le dăm oamenilor cercuri: să urce la nesfârșit! către ei înșiși. Să-și deschidă ochii, să spulbere minciunile, barierele impuse de insectele lumii.







Făurim iluziile voastre din nimic: al meu, al ei, al lor... al tuturor; îl așezăm cap la cap - un mare NIMIC - iluzia. Și îi permitem să vă sucească mințile după bunul plac.






Iluzia v-a îngurgitat cu plăcere și voi i-ați împărtășit-o... oooh, naivilor! Sunteți în Iadul acid? Ați muțit.






... Înecați într-a voastră mândrie, bolborosiți cuvinte murdare.






Nisipul se sfarmă și vă prăbușiți neputincioși: la naiba! Vă omorâți acum între voi!





Circ de mizerie, o comedie jalnică a omenirii, prinde contur în față Noastră.

vineri, 4 decembrie 2009

Malițioasă sfârșeală - doar pictural

[The Undertaker by Puscifer]



Cu stupoare ascult relatarea lui. Nu atât că nu îi dau credit, dar parcă văd dincolo de adevăruri sau fantazii și cred - iar conștientizarea îmi modelează fețe-fețele afișate, fără vreun control...

- Când simt viață, că pulsează în venele cuiva... când aud inima, bate în pieptul unei ființe... oh!, nici nu știu ce mă apucă! Dar... trebuie să ferești, de pofta mea, orice vietate! Orice! Ooori-ce!

Își subliniază cuvântul final, trasând, cu degetele arătătoare, o linie imaginară în fața ochilor mei. Dar mintea-mi e-n galop deja, în depărtări; tăcerea instalată nu-mi atrage deloc atenția. Multă vreme îmi las așa... gândurile ancorate în adâncuri și abia, foarte târziu, îi adresez privirea:

- Nu știu ce mă apucă...

- Poftim?

- Zic... nu știu ce mă apucă.

- A, da... hm, te miri!

- Nu ai fost atentă, am dreptate?

- Spune-mi: când... ai atins jugulara... șt...

- Da?

- Mm, trebuie să fi fost îmbătătoare, adică... ah! atât de...

- Nu știam.

Îl scrutez sceptică.

- Poftim?

- M-ai întrebat dacă știam că urma să fie...

- Nu. Nu... n-am întrebat.

Chicotește.

- Cum tu spui.

Imaginea-mi dispare, sfârtecată de o lumină orbitoare. Sunete de fiare ciocnindu-se, îndoite la impact, mă readuc în clipa prezentă.

- Dahliaaaa!

Cineva răcnește dureros și-apoi... silentium.

„A fost așa cum eu mi-am imaginat că ar fi trebuit să se fi întâmplat.” - doar amăgire.
Nu clocotește destul curaj în vene, cum, în egală măsură, nu ar lupta lașitatea gestului.

miercuri, 21 octombrie 2009

Grammatici cerdant

Nu e deloc ușor.



Uneori, ai senzația că te pierzi într-un loc străin ție, plin de lume gălăgioasă.

Din reflex, îți acoperi urechile să nu mai auzi. Dar conștientizezi că e imposibil.

Cunoști: bâlciul?! Da!, parcă ești într-un bâlci, departe de cunoscuți.

Rătăcești.

Cauți și nu reușești să găsești.

O fericire exagerată te înconjoară din toate părțile. Și, în loc să te asimileze starea aceasta de bine, te afundă în durere.

Fețele devin măști hidoase.

Cazi la pământ. Și-atunci... începe lumea să te calce în picioare. Râzând prostește, dureros de zgomotos.





Alteori, ești singur în pustiu. Fără voința de a trăi. De parcă nu ai avea apă, mâncare; frigul și căldura alternate, devin dimensiuni paralele se joacă alături de pustiul din ființa ta.

Ești între nimic și tot, ești nimic în tot, tot în nimic și ești lipsit de viață.

Nu ai sens. Dar exiști și te saturi.

Vrei să pătrunzi nimicul, strămutându-te în nimic.

Încătușat în eternul resemnării, mori continuu.





Și câteodată, nu ascunzi interesantul.

Exiști doar ca pretenție a Universului, într-o spirală finită în capătul furat de ființare.

Regăsești ceva-ul perpetuat.

Recuperezi.

Pierzi.

Nu cunoști.

Lupți. Dar pierzi în fața nemuririi acelui ceva veșnic pierind.



Nu mă înțelege greșit. Sunt doar într-un ceva. Și mă delectez sorbind dintr-o cafea fierbinte, amară.

sâmbătă, 26 septembrie 2009

Respir. Mușc dintr-un măr

Îmi trăiesc adolescența.

Pun întrebări.

Mă mir.

Refuz să accept.

Plec, trântind ușa.

Mă ambalez repede și urlu... și zbier... și mă crizez.

Tac.

Mint.

Disprețuiesc.

Comentez. Analizez.

Trec peste.

Plâng.

Și râd al naibii de tare! Gălăgios zău!

Pun întrebări.



Am vrut să mă lămuresc într-o oarecare dilemă. Eram cu adorata sufletului meu și, în vreme ce o ajutam să prepare ceva delicios, ei bine, m-am găsit în situația-n care: balivernizând în gândurile mele, am dat peste o chestiune, care pur și simplu dădea din mâini și din picioare, în culmea disperării, ce mai!, se lupta vertiginos să fie aruncată-n discuția noastră, care, foarte adevărat - în momentul respectiv - lâncezea.

N-am putut.

„Trebuie să ai o relație/conversație deschisă cu mine. Noi, de fapt, avem.” Și a lansat un zâmbet debordant. Dar n-am reușit. Am zvârlit fantoma aceea de bufniță beată, undeva... într-un colț necunoscut, umbrit, și-am izbucnit în hohote de râs, îndreptând atenția - atât minții mele de la bufniță alias chestiune, cât și a - celeilalte persoane, spre un punct neutru, atunci foarte caraghios.



O fi vârsta curiozității?

De obicei: de ce?

Teatrală.

Încăpățânare aproape disciplinată.

Uneori chiar nervi întinși la maxim, alteori... teatru.

Le-aș categorisi: sânge tulbure.

Când nu e de spus neapărat ceva, sau nu se vrea.

Se nimerește adesea că, trebuie!

Există ființe care îl cer.

Se petrece între patru pereți: în intimitatea propriilor judecăți, sau la birou, în scris ( și, nu foarte des, în anonimat, prin vreun parc rătăcit din lumea aceea mare ).

Se păstrează - acoperite de praf - imposibil să dispară chiar tot.

E o modalitate de exteriorizare, cât se poate de neplăcută și de foarte evitat.

Ceea ce nu aș putea spune și despre aceasta! E absolut de-men-ția-lă!

De multe ori: serios? - e imboldul care mă scutește pe mine de alte cuvinte, iar pe acel cineva care povestește... ei bine, îl încântă cu impresia, că e mai mult decât interesant ceea ce relatează.



Dacă există Întrebarea pentru că trebuie exprimată, de ce sunt totuși întrebări pe care nu le poți rosti?

sâmbătă, 19 septembrie 2009

Long Train Runnin' – coffee addicted

[...] Maima, cu tinerețea prin ’70-’80, mă urmărește câteva clipe:
- Mănânci bomboană. Și eu vreau!
E entuziasmată.


[...] Pentru că Dumnezeu, când s-a gândit (dacă și-a mai aplecat atenția și asupra ființei ăsteia care scrie) la cum să apar eu în lume, și-o fi zis: „De o mai las și cu darul de a-și ridica numai o sprânceană în mirare, scepticism–ul uman, ar deveni categoric o INSUPORTABILĂ pân’ la măduvă. Îi ajunge privirea à la Ida*.” - și cu asta (îmi permit să precizez), a pus punctul pe i. [...]


Și deci, iată-mă cu ambele sprâncene ridicate, rostind cuvintele smusle, rupte brutal:
- Pfua! Bomboane! Eu mănânc bomboane?
Subliniez și mai cu nerv întrebarea - zdrobesc cubul de gheață între două măsele, cu riscul de a suporta mai târziu una dintre acele dureri.
Maima zâmbește copilăroasă. Forțează granițele răbdării cu o întrebare retorică :
- Nu!?
De data asta mă încrunt și surâd machiavelic drrrraga de ea, face glume! cât pentru un gând.
- E gheață. De la cafeaua mea... Tot timpul ronțăi gheața înainte să se topească de tot. Dacă aș lăsa-o... ar transforma cafeaua concentrată, în apă murdară.
Face o grimasă:
- Bleah! Cafea cu gheață... ueee.
Apoi, iar îmi zâmbește timid; eu revin la aceeași expresie facială de nepătruns, rece.


[...] Adesea, în discuțiile noastre scurte, repezite (mea culpa), maima pare copilul, eu maturul distant, acru. Ea are surâsul dulce, de copil naiv și, chiar numai când o calc pe nervi, încep să am impresia, mai mult sau mai puțin vagă, că m-aș certa cu propria-mi reflexie-n oglindă. Nu pentru că am semăna izbitor, ci pentru că... hm, ne ciondănim din priviri și gesturi, iar vorbele pe care ni le aruncăm sunt scurte, precise; aș spune, și cu multe subînțelesuri. [...]


Adelin afirma, mai zilele trecute:
- Nu știu cum poți avea atâta răbdare cu Omen?!


[...] Sunt acele persoane energice, pline de vervă, care nu au stare, trebuie tot timpul să facă ceva... pe care nu pot să nu le admir! Le contemplu cu uitătura mea, care spune și nu, acel ceva în fața căruia s-au oprit mulți: „De ce mă privești așa?” [...]


... la o cafea, ascultându-i pe Doobie Brothers, mă întreb, de unde atâta răbdare pentru mine? Eu nu aș avea răbdare cu un individ asemănător mie. „Dar atunci, cum ai răbdare cu tine!?”

Când răbufnești într-o culme a disperării: nu te mai suport, termină-te odată, iaaa liniștește-te puțin etc. , rezistența în ale răbdării să fie contra ta? O fi posibil? Și tot eu judec: de ce nu?!


Încep să aberez, dar chiar nu mai am răbdare. Mi-am făcut cafeaua asta, concentrată, cu gheață și tot tacâmul; m-am așezat comod, pentru a scrie... de fapt, aveam și ideea printre gânduri. Nu tocmai bine-definită, ce e drept, dar totuși!, ceva licărea acolo... în mintea mea. Și poftim unde am ajuns!
Hello, you fool! [weirdo] I love you! Mda, sfârșit de săptămână fain să ai.



___________________________________________________

*moștenire de familie

duminică, 13 septembrie 2009

Bal au Moulin de la Galette ( Pierre-Auguste Renoir )


Zic: „Bună dimineața, Toamnă!”



De departe, cel mai încântător anotimp, pășește acum discret, parcă zâmbind... poate imaginea e macabră, iar ea, Toamna, rea și crudă în măreția ei.

Dar moartea naturii - ooo, lentă - atât de frumoasă! se desprinde din basm, din fantastic și aleargă, dansează, plutește acum, în ceața dimineții. De prin depărtări, unde păsări-au plecat, se-apropie miros de fructe coapte.

Ultima suflare a pământului, înainte de întâlnirea-i cu 'Nea Ene.

Aș zice... extraordinară împletirea tuturor lucrurilor, orânduite de o forță, într-un colț de univers.

E Bal de toamnă, bal în Septembrie 13.

Mirosul școlii. Clopoțel de început și zgomote se aud pe străzi, în amiază.

Liceeni mândri, vociferând în drum spre case... încă un an!



Și spun: „Deosebită revedere, Toamnă!”

marți, 8 septembrie 2009

Respect, copaci luțăgnă!

... Într-un moment când inspirația nu mai face doi bani, când prosopul ce mă-mprejmuiește, cu toate că nu ține de cald, ci e mult prea moale, pufos, morocănos ca să-mi permită liberă inițiativă... adică, să-mi explic vorbele, altfel fie spus deci: când pur și simplu simt că o să izbucnesc într-o altă criză de istericale, dacă cineva are nemernicul tupeu, să mă ridice de aici, cu vreun motiv destul de bine întemeiat, îmi azvârl toată oboseala unei întregi zile de mers... mers... mers... umblat... umblat... mers și iar umblat, umblat și iar mers... după cum spuneam, o trântesc cu nerv și dor asupra tastaturii!



Ha!



Zâmbesc plină de satisfacția omului care încheie ziua cu ceva confortabil... și sunt a' naibii de obosită.



Strașnic! Am umblat, dragul meu, toată ziua. Serios vorbesc! Și nu doar că am umblat... ci, am colindat păduri de poveste, exact ca acelea despre care citeam odată... cu imagini de văzduh străpuns de verdele copacilor rari, cu ramurile lor îmbătrânite de vreme, cu văi săpate de ape... de-a lungul anilor.

Încă am imaginea lor pe retină.

E fermecătoare! O enigmă atât de frumoasă. O natură pură în toată măreția, splendoarea ei! Și privești în jur: o lume veche îți salută curiozitatea, nu ți-o satisface îndeajuns, dar ești mulțumit că a zărit-o.



[...] Aproape auzi sunetul unei trăsuri, ferecând în timp și spațiu o lume apusă, o lume măcinată în ropotul copitelor nărăvașe, ale cailor în galop, zdrobind frunze... pământ!, fărâmițând veacuri... când o mireasmă necunoscută se evaporă în urma timpului și, pari a vedea un surâs, născut din finețea sufletului omenesc, ce se ascunde în interiorul trăsurii.

Ești convins: a trecut odată, cândva, prin aceleași, veșnice căi.



Dar să ieși din decorul de basm, și să pătrunzi într-o lume în care te-ai pierdut printre copaci, bing, bong, ești singurel, bing, bong...

Și... iată-ne rătăciți într-un nicăieri, ca niște scufițe în pădurea de... nu știu, pădurile?!?...

Cât să fi cutreierat aiurea, în semicerc încălecat, încâlcit, împletit, în fine... mă-nțelegi?! Până când, ne-am hotărât să o luăm spre casă.

Cum se întâmplă însă adesea, pe când te îndrepți neajutorat, cu nervul la pământ, dezamăgit, ce mai! spre locul de unde ai venit... te trezești în fața obiectivului dinainte ales: Tăul fără Fund.



Nu-l pierde! E acolo... undeva! Te așteaptă!

vineri, 24 iulie 2009

Mai aproape de cer

Lasă-mă să îmi imaginez ultimul gând... să-i creionez contururile, să-l trăiesc. Lasă-mă... te rog!?



Nori acoperă soarele și cer strălucește deasupra pădurii... nu e de argint, nu e aur, smarald, sau mai știu eu ce basm!, e viață.

... Și năvălesc lacrimi.

Urc scările cimitirului. Căștile bubuie a muzică. Dar vreau să ascult viața. Așa că opresc mp3 player-ul și mă cufund în sunetele delicate: vântul printre crengile de brad, albinele zumzăie în căutare de polen și liniștea... Toate au viață într-un loc destinat odihnei celor adormiți.

... Se scutură raze de soare.




Visez prin ochii tăi! Nu-nu, chiar e posibil! Ai încredere în mine! Îți amintești de ploaie? Zâmbești parcă acum te văd trist.



[...]
„Vrei să spui ceva.”
„Nu... nimic. Te privream doar.”

Cuvintele îți sunt atât de îndepărtate, de vagi! Pari a visa...
„Te rog!?”
„Pfff no, la vreme n-am voie să te privesc pur și simplu!?”

Râzi. Deloc convingător.
„Dar te gândeai la ceva.”
„O, lipsit de importanță...”
[...]




M-am așezat deja pe bancă. Răsfoiesc un roman ieftin și ronțăi pufuleți. O muscă aterizează, plănuind o ședință la soare, pe gamba piciorului meu.

... Iar țâșnesc gânduri.




[...]
„Lasă-mă să dispar cu tine...”
„Într-o zi... probabil. Înainte ca tu să fi plecat deja.”

Mă revolt:
„Eu? Niciodată!”
Cu aceeași privire pierdută, îmi săruți palma:
„Baaa, ai să vezi tu! Vei pleca.”
Mă încrunt:
„Crezi?”
„Știu.”
[...]



Cobor aleea cimitirului. Mi-e poftă de tenis... nici eu nu știu ce vreau! Dar plec. Așa cum ai zis că voi face.
Tu... atingi cerul.

duminică, 19 iulie 2009

Boschetari flămânzi – am căpătat o franzelă!

- E ora 02:42.
Rurenka își verifică telefonul. Am rămas numai noi două. Strada pustie, mașinile adormite:
- Ar trebui să-i dăm cu o piatră-n geam lu’ Tecar*.
- Huh?
Îmi repetă ideea. Amândouă ne ridicăm privirea spre balconul minuscul al profesorului de istorie, prin dreptul căruia trecem. Zâmbesc.



Pe Hagău**, cu aproximativ o oră în urmă...


- ... Și văd tu, la televizor, despre gripa porcină, că a ajuns până-n Spania... No, asta era duminica... luni dimineață, să vă imaginați că, m-a lovit guta: bolnav la pat, nu alta!... Maică’mea, fervex, minuni: ce mai! – eram beteag. Na, și după câteva zile, mă duc la școală și apare Andrea... „Ce ai mai făcut?” o întreb, la care îmi zice: „Păi au venit niște verișori de-ai mei din America...” M-am întors ( când Ake ajunge aici cu povestirea, mâna, dramatic, îi acoperă jumătate din față – nas, gură – de parcă tocmai se apără, cu ultimele forțe, chiar de virus ) „Tulai &!£ç, asta e contaminată!”

Rurenka și cu mine, izbucnim în hohote incontrolabile. E imposibil să nu fi avut aceeași reacție, tu care citești. Râsul te-ar fi invadat...



Ajunși între blocuri și, tot vorbind de aiureli, prosteli fără final, le mărturisesc, utilizând un vocabular cât se poate de colțuros, necioplit, că vreme de 10 zile încheiate, într-o tabără la mare – rezistând eroic unor condiții sub orice critică – ... ei bine, dragii mei, nu mi-am făcut datoria tro(a)nală.

Gestica mea și, mai ales, cuvântul cheie, au efectul scontat: alt ropot de râsete sănătoase fulgeră noaptea silențioasă.



Suntem în sfârșit la blocul lui Ake. Ne istorisește întreaga legendă a locurilor unde s-a născut. Intrăm chiar și în scara blocului respectiv, de curioși. Urcăm și la etaj, fără să ne putem controla instinctualul impuls de a spiona oamenii în propria intimitate. Ce zărim? O fetișcană „puf-de-damă” în fața monitorului, dând cu ochi bulbucați, uimiți, de curioșii nocturni: noi.

Hohote înăbușite se prăvălesc pe scări, în fugă, pe trepte în jos. Ieșim... Intenționăm să ne întoarcem în centru.



Acum, nu știu dacă îți place mirosul, mireasma pâinii abia scoase din cuptor. Dar, ești român și fraților de nație de regulă le plac aceleași lucruri. Ei bine, fă-ți o imagine: alei întunecate, pustiu specific orelor două ale nopții, câini schelălăind ici-colo, blocuri îngropate într-o liniște somnambulă, verdeață peste tot, păsări adormite cu ciocul sub aripă, pe crengile copacilor bătrâni – în altă ordine de idei, nicio mișcare; când, pe nepregătite, pur și simplu te izbește un miros puternic de pâine coaptă – crucial!

Ca niște boschetari flămânzi, ghidați de aroma îmbătătoare, ne lăsăm conduși la ușa deschisă a brutăriei. La vedere, în lăzi, stau calde, franzele rumenite. Tentația e grozavă!



- Furăm?
- Rurenka!... ( râsete... ) Rurenka, hai, ne vede careva!
- Ake! Mă Akeee ( tânguieli jalnice – nicio rușine nu stă în calea dorinței, a poftei! ) du-te no până acasă și ia niște bani. Cumpărăm o pâine.
- Auzi la ea!? Ești normală?...
- Serios!
- Cum să cumpărați tu la ora asta? Voi sunteți nebune!
Râde ascuns de umbra unei clădiri.
- Haaai nooo!...



Rurenka se apropie periculos de ușa întredeschisă a brutăriei. Pâinile lăsate la intrare par cozonaci, tiramisu, sarmale, dulceață de măceșe, pui la grătar, cremă de zahăr ars, pește, ciocolată, nu știu... dar sunt tot ce e mai bun pe lume în momentul ăsta și ochii ne scânteiază hipnotizați.

- Hai să șterpelim una!
Salivând abundent, Rurenka mai face câțiva pași înspre încăperea luminată a brutăriei. Adulmecă, asemenea unui animal de pradă, ceea ce îi e dat să observe.

Nu comitem infracțiunea – Ake se lasă convins! Ne întoarcem la scara lui de bloc.



Intervine însă o problemă urgentă:
- I have to pee!
- Now???
- Yeah! Right now. Duhhh!!!
- În regulă, găsim un tufiș.
- Poftim? Haaai noo, unde?... Pfff... natura cheamă!
Mă las înduplecată.
- Am nevoie de un șervețel – la naiba! Sună-l pe Ake, până nu se întoarce.



Pornim în căutarea unei tufe salvatoare. Nu există așa ceva. Găsim în schimb o porțiune cu iarbă crescută sălbatic, în neștire, plasată într-un colț întunecat, taman în apropierea brutăriei.
Eh, asta e. Frate, natura își cere plata.
La 10 metri, Ake se prăvălește de râs; în fața mea, Rurenka hohotește fără reținere – nu că eu m-aș lăsa mai prejos!, râd de fac pe mine, la situația handicapată de-a dreptul.



În fine... au un motiv de șantaj:
- Tu cumperi pâinea. Un zâmbet, și nici bani nu-ți mai încasează.

- Sărăcie!
Accept. Cu Rurenka, agățată fără scăpare de mâna mea, pe post de clește. Ake ne depășește iar, intrând în umbră, când eu cu Rurenka suntem deja în fața intrării.

Mi-e de-ajuns să zăresc o mână, aranjând niște franzele, pe raftul ce-mi intră-n raza vizuală:
- Buună seara!?
Rurenka are o nouă tentativă de evadare – cu o smucitură de antebraț, o trag după mine.

În ușă, la salutul meu, își face apariția o femeie.
- Bună seara, ne-ați putea vinde o pâine?

Îmi ofer cel mai cuminte zâmbet convingător, pe care îl dețin la ora asta mai mult decât târzie.

- Nu avem pâine.
După fracțiune de secundă, cât scanăm lăzile din jurul femeii:
- O franzelă!

Încă o duzină de zâmbete. Eu și Rurenka – numai o miere și-un zahăr. Sincer? Mă întreb, cum rezist? Trebuia să fiu deja pe jos, tăvălindu-mă spasmodic în ritmul hohotelor colorate.

- Dar să nu mai cereți, nu avem voie să dăm așa...
- Ooo, nicio problemă pentru asta. Nu suntem de pe aici... doar am simțit mirosul și...

Femeia ne răspunde și ea, cu un zâmbet, dar îi e imposibil să găsească un motiv bine întemeiat pentru care să nu ne servească. Are totuși o ultimă, jalnică, încercare:
- Nu am să vă dau rest.
- Aaa, nu contează!

O altă porție de zâmbete și capitulează – ne facem cu o franzelă. Izbucnim!... După colțul clădirii ( momentul se dorește imortalizat ), trântim niște poze cu premiul iscusinței noastre: am căpătat o franzelă!



Nu îți mai spun cum am coborât Hagăul... dar îți recunosc – să mănânci dintr-o franzelă rumenită, caldă, gustoasă, ciopârțind-o haotic, râzând dezlănțuit – îți e mai mare dragul!

Aaa, plus că ne-am potolit setea cu apă din Bulgaria... dar asta e o altă poveste, ce nu cred să-mi aparțină...



___________________________________________________

* Autentic sau nu, ceea ce scriu, s-ar fi pretrecut într-o noapte de iulie...



** Drum în pantă, asfaltat, încadrat de copaci, cu trotuar pe stânga, duce într-un alt cartier al orașului.

marți, 14 iulie 2009

Citește vântul de pe paginile goale |

Memento mei

Nu am trăit după tipar, dar nici tocmai „ieşită din”.



[...]



Şi cum îţi ziceam, am locuit în oraşul ăsta, eu un copil şaten cu privire interesantă, mereu aţintită spre îndepărtări. Nu mă întreba de ce... e logic, evident: e aproape un vis colectiv!



Am plecat de aici „ne-copil”. Am crescut îndeajuns cât să văd urâtul din oameni. Și-am iubit urâtul. O să ți se ridice o sprânceană sceptică, dar crede-mă pe cuvânt. L-am urât. Și poate o să te întorci să citești iarăși afirmația. Te aștept. Nu mă grăbesc. L-am iubit, urât... nu e același lucru? Nu ești de acord. În regulă, propun să continuăm, altfel rămânem aici pironiți în contraziceri. Și de ce să nu cred că, o să reușesc să mă fac înțeleasă pe parcursul a ceea ce vreau să îți povestesc.



Și iată-ne stând comod, cu o cafea eu rece, tu caldă alături, picior peste picior.



Îți spuneam, am locuit într-un oraș mic. Voit răutăcios. Sau poate instinctual? Cred totuși că da. Atunci când li se iveau ocazii, oamenii nu ezitau să vorbească. O să zici: „Si ce? E rău în a vorbi? Din contră!...” Și o să-mi aduci multe argumente, o să începi cu începuturile, de la Adam și Eva: „Cuvintele au servit ființei umane, cum dealtfel, îți servesc acum...” blablabla, și eu o să te privesc fără să te ascult asta se cheamă impolitețe dar o să mă limitez la a-ți înregistra gestica, mimica... Așa, pentru propriul amuzament. Sunt sinceră, de ce te-aș minți? Spune-mi un motiv bine întemeiat, care să mă determine să ascult polologhii? Ai unul? Mă îndoiesc. Te-ai și oprit din turuit. Perfect!, asta așteptam, delectându-mă cu gravitatea vocii tale, cu fermitatea gesturilor: să te oprești din „popit”.



Într-un oraș ca al meu, omul când vorbește face rău. Produce ca pe bandă rulantă răul. E puturos? Ordinar? E perfect. Omul îl produce, instinctual, da? vorbește. Și culmea, înainte de asta, gândește. Și gândește mai mult decât președintele X ( mult și prost ). Pentru că i se ivește ocazia, e alimentat zilnic. O să contești: „Bine, dar câte se pot întâmpla într-un orășel?” Ohooo...! Trăind aici, vei afla. Și inevitabil, vei fi contaminat cu rău. Ai șanse de scăpare?...



Vei reveni probabil la ceea ce am recunoscut eu mai devreme, pironindu-mă cu o privire răutăcioasă, convins că m-ai încolțit. ( Notează privire răutăcioasă! ) „Tu nu ai reușit să evadezi înainte de a cunoaște răul... cu alte cuvinte, ai devenit una de-a lor.”



Nu te contrazic, te las să te bucuri de prada pe care ( aparent ), ai doborât-o la pământ, din instinct.



De fapt, revin la afirmațiile mele și, îmi propun să prestez mai multă atenție la șlefuirea lor.



Într-un oraș mic, instinctul iasă la suprafață, guvernează. Ăsta e adevărul perceput de mine. Nu e înăbușit, din contră, proclamat. Tu chiar crezi că eu vorbesc despre lucurile astea din... bunătate?



Poate, doar o adiere de renegare împrăștie cuvintele mele... poate!? Le amortizează?... prea puțin.



Și îmi umplu căile respiratorii de ea și zâmbesc încântată. E mirosul cald al prăzii. Mmm, delicios!



[...] Așteptam momentul când urma să plec spre zările adulmecate zi-de-zi. Să-l numesc țelul meu?, aspirația? [...] N-am conștientizat lucrurile astea decât târziu... când, săvârșind un rău ce mă privea, dar care putea afecta în jurul meu alte persoane, am pornit să-mi consult conștiința asupra urâtului din mine.



Deschid o mică paranteză și îți zic acum: mă urăsc și mă iubesc, urăsc și iubesc urâtul din mine, din, de peste tot. Și închid paranteza.



Într-o zi, privind cerul, înfășurată în plapumă groasă de iarnă, transpiram voit, cu gândurile încâlcite, ascultând muzică. Poate am dat peste ideea de rău și urât, absolut întâmplător; sau poate inconștientul a hotărât să-mi joace o festă. Multe probabilități, lipsite de importanță, peste care am trecut ajungând la ceea ce era scopul frânturii ăleia de gând. Începuseră să mi se umezească palmele era deci serioasă treaba.



[...]



Nu-mi cere să descriu ceea ce am simțit. Nu mă întreba dacă a durut. Nu întreba dacă a fost fizică durerea, psihică, sentimentală... Nu mă întreba. Mi-e imposibil să descriu ce a fost, cum a fost.

joi, 2 iulie 2009

In-fer-naaal

- Ieșim? Ăștia sunt în stație.
- În regulă, mă-mbrac și cobor.
- În 5 min, în față la tine la bloc?
- Perfect.
[...]
- Aaaaaa...
Urletul meu frenetic a fost înghițit cu aviditate de ploaie... L-am repetat, dar degeaba! Am ajuns să urlu pentru mine. Să-mi exteriorizez fericirea, nebunia ce m-a asaltat!
Infernal, jurrrr
Mi-am luat umbrelă... am coborât scările blocului ca un orb: beznă - luminile orașului întârziau s-apară. Am început s-alerg.
Ploaia mă biciuia caldă din toate părțile... i-am răspuns în hohote. Teneșii musteau la fiecare pas... cu fiecare pas făcut, mă loveam de rafalele ploii și mai puternic.
La naiba! A fost absolut momentul! Părul îmi dansa între picurii uriași...
Un fum... două. O amețeală ca de drog și... atingi absolutul în ploaie!

Later edit...

Fulgeră ca la final de lume...
Am fugit, am trecut de cotitură în același ritm... urc panta și ajung la scări. Le salt tot câte două. În grabă. Mă opresc la jumătatea lor, pentru o ultimă aruncătură de privire. Jinduind: fulgerul s-a întins șuierând, nervos la culme! Atinge zările. Revine. Pleacă-n galop și țâșnește glorios în stingere. Se cutremură pământul.
Strașnic!
Azi stau la geam. Ronțăi caise încă verzi. La naiba! E prăpăd afară... înăuntru...