vineri, 24 iulie 2009

Mai aproape de cer

Lasă-mă să îmi imaginez ultimul gând... să-i creionez contururile, să-l trăiesc. Lasă-mă... te rog!?



Nori acoperă soarele și cer strălucește deasupra pădurii... nu e de argint, nu e aur, smarald, sau mai știu eu ce basm!, e viață.

... Și năvălesc lacrimi.

Urc scările cimitirului. Căștile bubuie a muzică. Dar vreau să ascult viața. Așa că opresc mp3 player-ul și mă cufund în sunetele delicate: vântul printre crengile de brad, albinele zumzăie în căutare de polen și liniștea... Toate au viață într-un loc destinat odihnei celor adormiți.

... Se scutură raze de soare.




Visez prin ochii tăi! Nu-nu, chiar e posibil! Ai încredere în mine! Îți amintești de ploaie? Zâmbești parcă acum te văd trist.



[...]
„Vrei să spui ceva.”
„Nu... nimic. Te privream doar.”

Cuvintele îți sunt atât de îndepărtate, de vagi! Pari a visa...
„Te rog!?”
„Pfff no, la vreme n-am voie să te privesc pur și simplu!?”

Râzi. Deloc convingător.
„Dar te gândeai la ceva.”
„O, lipsit de importanță...”
[...]




M-am așezat deja pe bancă. Răsfoiesc un roman ieftin și ronțăi pufuleți. O muscă aterizează, plănuind o ședință la soare, pe gamba piciorului meu.

... Iar țâșnesc gânduri.




[...]
„Lasă-mă să dispar cu tine...”
„Într-o zi... probabil. Înainte ca tu să fi plecat deja.”

Mă revolt:
„Eu? Niciodată!”
Cu aceeași privire pierdută, îmi săruți palma:
„Baaa, ai să vezi tu! Vei pleca.”
Mă încrunt:
„Crezi?”
„Știu.”
[...]



Cobor aleea cimitirului. Mi-e poftă de tenis... nici eu nu știu ce vreau! Dar plec. Așa cum ai zis că voi face.
Tu... atingi cerul.

duminică, 19 iulie 2009

Boschetari flămânzi – am căpătat o franzelă!

- E ora 02:42.
Rurenka își verifică telefonul. Am rămas numai noi două. Strada pustie, mașinile adormite:
- Ar trebui să-i dăm cu o piatră-n geam lu’ Tecar*.
- Huh?
Îmi repetă ideea. Amândouă ne ridicăm privirea spre balconul minuscul al profesorului de istorie, prin dreptul căruia trecem. Zâmbesc.



Pe Hagău**, cu aproximativ o oră în urmă...


- ... Și văd tu, la televizor, despre gripa porcină, că a ajuns până-n Spania... No, asta era duminica... luni dimineață, să vă imaginați că, m-a lovit guta: bolnav la pat, nu alta!... Maică’mea, fervex, minuni: ce mai! – eram beteag. Na, și după câteva zile, mă duc la școală și apare Andrea... „Ce ai mai făcut?” o întreb, la care îmi zice: „Păi au venit niște verișori de-ai mei din America...” M-am întors ( când Ake ajunge aici cu povestirea, mâna, dramatic, îi acoperă jumătate din față – nas, gură – de parcă tocmai se apără, cu ultimele forțe, chiar de virus ) „Tulai &!£ç, asta e contaminată!”

Rurenka și cu mine, izbucnim în hohote incontrolabile. E imposibil să nu fi avut aceeași reacție, tu care citești. Râsul te-ar fi invadat...



Ajunși între blocuri și, tot vorbind de aiureli, prosteli fără final, le mărturisesc, utilizând un vocabular cât se poate de colțuros, necioplit, că vreme de 10 zile încheiate, într-o tabără la mare – rezistând eroic unor condiții sub orice critică – ... ei bine, dragii mei, nu mi-am făcut datoria tro(a)nală.

Gestica mea și, mai ales, cuvântul cheie, au efectul scontat: alt ropot de râsete sănătoase fulgeră noaptea silențioasă.



Suntem în sfârșit la blocul lui Ake. Ne istorisește întreaga legendă a locurilor unde s-a născut. Intrăm chiar și în scara blocului respectiv, de curioși. Urcăm și la etaj, fără să ne putem controla instinctualul impuls de a spiona oamenii în propria intimitate. Ce zărim? O fetișcană „puf-de-damă” în fața monitorului, dând cu ochi bulbucați, uimiți, de curioșii nocturni: noi.

Hohote înăbușite se prăvălesc pe scări, în fugă, pe trepte în jos. Ieșim... Intenționăm să ne întoarcem în centru.



Acum, nu știu dacă îți place mirosul, mireasma pâinii abia scoase din cuptor. Dar, ești român și fraților de nație de regulă le plac aceleași lucruri. Ei bine, fă-ți o imagine: alei întunecate, pustiu specific orelor două ale nopții, câini schelălăind ici-colo, blocuri îngropate într-o liniște somnambulă, verdeață peste tot, păsări adormite cu ciocul sub aripă, pe crengile copacilor bătrâni – în altă ordine de idei, nicio mișcare; când, pe nepregătite, pur și simplu te izbește un miros puternic de pâine coaptă – crucial!

Ca niște boschetari flămânzi, ghidați de aroma îmbătătoare, ne lăsăm conduși la ușa deschisă a brutăriei. La vedere, în lăzi, stau calde, franzele rumenite. Tentația e grozavă!



- Furăm?
- Rurenka!... ( râsete... ) Rurenka, hai, ne vede careva!
- Ake! Mă Akeee ( tânguieli jalnice – nicio rușine nu stă în calea dorinței, a poftei! ) du-te no până acasă și ia niște bani. Cumpărăm o pâine.
- Auzi la ea!? Ești normală?...
- Serios!
- Cum să cumpărați tu la ora asta? Voi sunteți nebune!
Râde ascuns de umbra unei clădiri.
- Haaai nooo!...



Rurenka se apropie periculos de ușa întredeschisă a brutăriei. Pâinile lăsate la intrare par cozonaci, tiramisu, sarmale, dulceață de măceșe, pui la grătar, cremă de zahăr ars, pește, ciocolată, nu știu... dar sunt tot ce e mai bun pe lume în momentul ăsta și ochii ne scânteiază hipnotizați.

- Hai să șterpelim una!
Salivând abundent, Rurenka mai face câțiva pași înspre încăperea luminată a brutăriei. Adulmecă, asemenea unui animal de pradă, ceea ce îi e dat să observe.

Nu comitem infracțiunea – Ake se lasă convins! Ne întoarcem la scara lui de bloc.



Intervine însă o problemă urgentă:
- I have to pee!
- Now???
- Yeah! Right now. Duhhh!!!
- În regulă, găsim un tufiș.
- Poftim? Haaai noo, unde?... Pfff... natura cheamă!
Mă las înduplecată.
- Am nevoie de un șervețel – la naiba! Sună-l pe Ake, până nu se întoarce.



Pornim în căutarea unei tufe salvatoare. Nu există așa ceva. Găsim în schimb o porțiune cu iarbă crescută sălbatic, în neștire, plasată într-un colț întunecat, taman în apropierea brutăriei.
Eh, asta e. Frate, natura își cere plata.
La 10 metri, Ake se prăvălește de râs; în fața mea, Rurenka hohotește fără reținere – nu că eu m-aș lăsa mai prejos!, râd de fac pe mine, la situația handicapată de-a dreptul.



În fine... au un motiv de șantaj:
- Tu cumperi pâinea. Un zâmbet, și nici bani nu-ți mai încasează.

- Sărăcie!
Accept. Cu Rurenka, agățată fără scăpare de mâna mea, pe post de clește. Ake ne depășește iar, intrând în umbră, când eu cu Rurenka suntem deja în fața intrării.

Mi-e de-ajuns să zăresc o mână, aranjând niște franzele, pe raftul ce-mi intră-n raza vizuală:
- Buună seara!?
Rurenka are o nouă tentativă de evadare – cu o smucitură de antebraț, o trag după mine.

În ușă, la salutul meu, își face apariția o femeie.
- Bună seara, ne-ați putea vinde o pâine?

Îmi ofer cel mai cuminte zâmbet convingător, pe care îl dețin la ora asta mai mult decât târzie.

- Nu avem pâine.
După fracțiune de secundă, cât scanăm lăzile din jurul femeii:
- O franzelă!

Încă o duzină de zâmbete. Eu și Rurenka – numai o miere și-un zahăr. Sincer? Mă întreb, cum rezist? Trebuia să fiu deja pe jos, tăvălindu-mă spasmodic în ritmul hohotelor colorate.

- Dar să nu mai cereți, nu avem voie să dăm așa...
- Ooo, nicio problemă pentru asta. Nu suntem de pe aici... doar am simțit mirosul și...

Femeia ne răspunde și ea, cu un zâmbet, dar îi e imposibil să găsească un motiv bine întemeiat pentru care să nu ne servească. Are totuși o ultimă, jalnică, încercare:
- Nu am să vă dau rest.
- Aaa, nu contează!

O altă porție de zâmbete și capitulează – ne facem cu o franzelă. Izbucnim!... După colțul clădirii ( momentul se dorește imortalizat ), trântim niște poze cu premiul iscusinței noastre: am căpătat o franzelă!



Nu îți mai spun cum am coborât Hagăul... dar îți recunosc – să mănânci dintr-o franzelă rumenită, caldă, gustoasă, ciopârțind-o haotic, râzând dezlănțuit – îți e mai mare dragul!

Aaa, plus că ne-am potolit setea cu apă din Bulgaria... dar asta e o altă poveste, ce nu cred să-mi aparțină...



___________________________________________________

* Autentic sau nu, ceea ce scriu, s-ar fi pretrecut într-o noapte de iulie...



** Drum în pantă, asfaltat, încadrat de copaci, cu trotuar pe stânga, duce într-un alt cartier al orașului.

marți, 14 iulie 2009

Citește vântul de pe paginile goale |

Memento mei

Nu am trăit după tipar, dar nici tocmai „ieşită din”.



[...]



Şi cum îţi ziceam, am locuit în oraşul ăsta, eu un copil şaten cu privire interesantă, mereu aţintită spre îndepărtări. Nu mă întreba de ce... e logic, evident: e aproape un vis colectiv!



Am plecat de aici „ne-copil”. Am crescut îndeajuns cât să văd urâtul din oameni. Și-am iubit urâtul. O să ți se ridice o sprânceană sceptică, dar crede-mă pe cuvânt. L-am urât. Și poate o să te întorci să citești iarăși afirmația. Te aștept. Nu mă grăbesc. L-am iubit, urât... nu e același lucru? Nu ești de acord. În regulă, propun să continuăm, altfel rămânem aici pironiți în contraziceri. Și de ce să nu cred că, o să reușesc să mă fac înțeleasă pe parcursul a ceea ce vreau să îți povestesc.



Și iată-ne stând comod, cu o cafea eu rece, tu caldă alături, picior peste picior.



Îți spuneam, am locuit într-un oraș mic. Voit răutăcios. Sau poate instinctual? Cred totuși că da. Atunci când li se iveau ocazii, oamenii nu ezitau să vorbească. O să zici: „Si ce? E rău în a vorbi? Din contră!...” Și o să-mi aduci multe argumente, o să începi cu începuturile, de la Adam și Eva: „Cuvintele au servit ființei umane, cum dealtfel, îți servesc acum...” blablabla, și eu o să te privesc fără să te ascult asta se cheamă impolitețe dar o să mă limitez la a-ți înregistra gestica, mimica... Așa, pentru propriul amuzament. Sunt sinceră, de ce te-aș minți? Spune-mi un motiv bine întemeiat, care să mă determine să ascult polologhii? Ai unul? Mă îndoiesc. Te-ai și oprit din turuit. Perfect!, asta așteptam, delectându-mă cu gravitatea vocii tale, cu fermitatea gesturilor: să te oprești din „popit”.



Într-un oraș ca al meu, omul când vorbește face rău. Produce ca pe bandă rulantă răul. E puturos? Ordinar? E perfect. Omul îl produce, instinctual, da? vorbește. Și culmea, înainte de asta, gândește. Și gândește mai mult decât președintele X ( mult și prost ). Pentru că i se ivește ocazia, e alimentat zilnic. O să contești: „Bine, dar câte se pot întâmpla într-un orășel?” Ohooo...! Trăind aici, vei afla. Și inevitabil, vei fi contaminat cu rău. Ai șanse de scăpare?...



Vei reveni probabil la ceea ce am recunoscut eu mai devreme, pironindu-mă cu o privire răutăcioasă, convins că m-ai încolțit. ( Notează privire răutăcioasă! ) „Tu nu ai reușit să evadezi înainte de a cunoaște răul... cu alte cuvinte, ai devenit una de-a lor.”



Nu te contrazic, te las să te bucuri de prada pe care ( aparent ), ai doborât-o la pământ, din instinct.



De fapt, revin la afirmațiile mele și, îmi propun să prestez mai multă atenție la șlefuirea lor.



Într-un oraș mic, instinctul iasă la suprafață, guvernează. Ăsta e adevărul perceput de mine. Nu e înăbușit, din contră, proclamat. Tu chiar crezi că eu vorbesc despre lucurile astea din... bunătate?



Poate, doar o adiere de renegare împrăștie cuvintele mele... poate!? Le amortizează?... prea puțin.



Și îmi umplu căile respiratorii de ea și zâmbesc încântată. E mirosul cald al prăzii. Mmm, delicios!



[...] Așteptam momentul când urma să plec spre zările adulmecate zi-de-zi. Să-l numesc țelul meu?, aspirația? [...] N-am conștientizat lucrurile astea decât târziu... când, săvârșind un rău ce mă privea, dar care putea afecta în jurul meu alte persoane, am pornit să-mi consult conștiința asupra urâtului din mine.



Deschid o mică paranteză și îți zic acum: mă urăsc și mă iubesc, urăsc și iubesc urâtul din mine, din, de peste tot. Și închid paranteza.



Într-o zi, privind cerul, înfășurată în plapumă groasă de iarnă, transpiram voit, cu gândurile încâlcite, ascultând muzică. Poate am dat peste ideea de rău și urât, absolut întâmplător; sau poate inconștientul a hotărât să-mi joace o festă. Multe probabilități, lipsite de importanță, peste care am trecut ajungând la ceea ce era scopul frânturii ăleia de gând. Începuseră să mi se umezească palmele era deci serioasă treaba.



[...]



Nu-mi cere să descriu ceea ce am simțit. Nu mă întreba dacă a durut. Nu întreba dacă a fost fizică durerea, psihică, sentimentală... Nu mă întreba. Mi-e imposibil să descriu ce a fost, cum a fost.

joi, 2 iulie 2009

In-fer-naaal

- Ieșim? Ăștia sunt în stație.
- În regulă, mă-mbrac și cobor.
- În 5 min, în față la tine la bloc?
- Perfect.
[...]
- Aaaaaa...
Urletul meu frenetic a fost înghițit cu aviditate de ploaie... L-am repetat, dar degeaba! Am ajuns să urlu pentru mine. Să-mi exteriorizez fericirea, nebunia ce m-a asaltat!
Infernal, jurrrr
Mi-am luat umbrelă... am coborât scările blocului ca un orb: beznă - luminile orașului întârziau s-apară. Am început s-alerg.
Ploaia mă biciuia caldă din toate părțile... i-am răspuns în hohote. Teneșii musteau la fiecare pas... cu fiecare pas făcut, mă loveam de rafalele ploii și mai puternic.
La naiba! A fost absolut momentul! Părul îmi dansa între picurii uriași...
Un fum... două. O amețeală ca de drog și... atingi absolutul în ploaie!

Later edit...

Fulgeră ca la final de lume...
Am fugit, am trecut de cotitură în același ritm... urc panta și ajung la scări. Le salt tot câte două. În grabă. Mă opresc la jumătatea lor, pentru o ultimă aruncătură de privire. Jinduind: fulgerul s-a întins șuierând, nervos la culme! Atinge zările. Revine. Pleacă-n galop și țâșnește glorios în stingere. Se cutremură pământul.
Strașnic!
Azi stau la geam. Ronțăi caise încă verzi. La naiba! E prăpăd afară... înăuntru...