duminică, 19 iulie 2009

Boschetari flămânzi – am căpătat o franzelă!

- E ora 02:42.
Rurenka își verifică telefonul. Am rămas numai noi două. Strada pustie, mașinile adormite:
- Ar trebui să-i dăm cu o piatră-n geam lu’ Tecar*.
- Huh?
Îmi repetă ideea. Amândouă ne ridicăm privirea spre balconul minuscul al profesorului de istorie, prin dreptul căruia trecem. Zâmbesc.



Pe Hagău**, cu aproximativ o oră în urmă...


- ... Și văd tu, la televizor, despre gripa porcină, că a ajuns până-n Spania... No, asta era duminica... luni dimineață, să vă imaginați că, m-a lovit guta: bolnav la pat, nu alta!... Maică’mea, fervex, minuni: ce mai! – eram beteag. Na, și după câteva zile, mă duc la școală și apare Andrea... „Ce ai mai făcut?” o întreb, la care îmi zice: „Păi au venit niște verișori de-ai mei din America...” M-am întors ( când Ake ajunge aici cu povestirea, mâna, dramatic, îi acoperă jumătate din față – nas, gură – de parcă tocmai se apără, cu ultimele forțe, chiar de virus ) „Tulai &!£ç, asta e contaminată!”

Rurenka și cu mine, izbucnim în hohote incontrolabile. E imposibil să nu fi avut aceeași reacție, tu care citești. Râsul te-ar fi invadat...



Ajunși între blocuri și, tot vorbind de aiureli, prosteli fără final, le mărturisesc, utilizând un vocabular cât se poate de colțuros, necioplit, că vreme de 10 zile încheiate, într-o tabără la mare – rezistând eroic unor condiții sub orice critică – ... ei bine, dragii mei, nu mi-am făcut datoria tro(a)nală.

Gestica mea și, mai ales, cuvântul cheie, au efectul scontat: alt ropot de râsete sănătoase fulgeră noaptea silențioasă.



Suntem în sfârșit la blocul lui Ake. Ne istorisește întreaga legendă a locurilor unde s-a născut. Intrăm chiar și în scara blocului respectiv, de curioși. Urcăm și la etaj, fără să ne putem controla instinctualul impuls de a spiona oamenii în propria intimitate. Ce zărim? O fetișcană „puf-de-damă” în fața monitorului, dând cu ochi bulbucați, uimiți, de curioșii nocturni: noi.

Hohote înăbușite se prăvălesc pe scări, în fugă, pe trepte în jos. Ieșim... Intenționăm să ne întoarcem în centru.



Acum, nu știu dacă îți place mirosul, mireasma pâinii abia scoase din cuptor. Dar, ești român și fraților de nație de regulă le plac aceleași lucruri. Ei bine, fă-ți o imagine: alei întunecate, pustiu specific orelor două ale nopții, câini schelălăind ici-colo, blocuri îngropate într-o liniște somnambulă, verdeață peste tot, păsări adormite cu ciocul sub aripă, pe crengile copacilor bătrâni – în altă ordine de idei, nicio mișcare; când, pe nepregătite, pur și simplu te izbește un miros puternic de pâine coaptă – crucial!

Ca niște boschetari flămânzi, ghidați de aroma îmbătătoare, ne lăsăm conduși la ușa deschisă a brutăriei. La vedere, în lăzi, stau calde, franzele rumenite. Tentația e grozavă!



- Furăm?
- Rurenka!... ( râsete... ) Rurenka, hai, ne vede careva!
- Ake! Mă Akeee ( tânguieli jalnice – nicio rușine nu stă în calea dorinței, a poftei! ) du-te no până acasă și ia niște bani. Cumpărăm o pâine.
- Auzi la ea!? Ești normală?...
- Serios!
- Cum să cumpărați tu la ora asta? Voi sunteți nebune!
Râde ascuns de umbra unei clădiri.
- Haaai nooo!...



Rurenka se apropie periculos de ușa întredeschisă a brutăriei. Pâinile lăsate la intrare par cozonaci, tiramisu, sarmale, dulceață de măceșe, pui la grătar, cremă de zahăr ars, pește, ciocolată, nu știu... dar sunt tot ce e mai bun pe lume în momentul ăsta și ochii ne scânteiază hipnotizați.

- Hai să șterpelim una!
Salivând abundent, Rurenka mai face câțiva pași înspre încăperea luminată a brutăriei. Adulmecă, asemenea unui animal de pradă, ceea ce îi e dat să observe.

Nu comitem infracțiunea – Ake se lasă convins! Ne întoarcem la scara lui de bloc.



Intervine însă o problemă urgentă:
- I have to pee!
- Now???
- Yeah! Right now. Duhhh!!!
- În regulă, găsim un tufiș.
- Poftim? Haaai noo, unde?... Pfff... natura cheamă!
Mă las înduplecată.
- Am nevoie de un șervețel – la naiba! Sună-l pe Ake, până nu se întoarce.



Pornim în căutarea unei tufe salvatoare. Nu există așa ceva. Găsim în schimb o porțiune cu iarbă crescută sălbatic, în neștire, plasată într-un colț întunecat, taman în apropierea brutăriei.
Eh, asta e. Frate, natura își cere plata.
La 10 metri, Ake se prăvălește de râs; în fața mea, Rurenka hohotește fără reținere – nu că eu m-aș lăsa mai prejos!, râd de fac pe mine, la situația handicapată de-a dreptul.



În fine... au un motiv de șantaj:
- Tu cumperi pâinea. Un zâmbet, și nici bani nu-ți mai încasează.

- Sărăcie!
Accept. Cu Rurenka, agățată fără scăpare de mâna mea, pe post de clește. Ake ne depășește iar, intrând în umbră, când eu cu Rurenka suntem deja în fața intrării.

Mi-e de-ajuns să zăresc o mână, aranjând niște franzele, pe raftul ce-mi intră-n raza vizuală:
- Buună seara!?
Rurenka are o nouă tentativă de evadare – cu o smucitură de antebraț, o trag după mine.

În ușă, la salutul meu, își face apariția o femeie.
- Bună seara, ne-ați putea vinde o pâine?

Îmi ofer cel mai cuminte zâmbet convingător, pe care îl dețin la ora asta mai mult decât târzie.

- Nu avem pâine.
După fracțiune de secundă, cât scanăm lăzile din jurul femeii:
- O franzelă!

Încă o duzină de zâmbete. Eu și Rurenka – numai o miere și-un zahăr. Sincer? Mă întreb, cum rezist? Trebuia să fiu deja pe jos, tăvălindu-mă spasmodic în ritmul hohotelor colorate.

- Dar să nu mai cereți, nu avem voie să dăm așa...
- Ooo, nicio problemă pentru asta. Nu suntem de pe aici... doar am simțit mirosul și...

Femeia ne răspunde și ea, cu un zâmbet, dar îi e imposibil să găsească un motiv bine întemeiat pentru care să nu ne servească. Are totuși o ultimă, jalnică, încercare:
- Nu am să vă dau rest.
- Aaa, nu contează!

O altă porție de zâmbete și capitulează – ne facem cu o franzelă. Izbucnim!... După colțul clădirii ( momentul se dorește imortalizat ), trântim niște poze cu premiul iscusinței noastre: am căpătat o franzelă!



Nu îți mai spun cum am coborât Hagăul... dar îți recunosc – să mănânci dintr-o franzelă rumenită, caldă, gustoasă, ciopârțind-o haotic, râzând dezlănțuit – îți e mai mare dragul!

Aaa, plus că ne-am potolit setea cu apă din Bulgaria... dar asta e o altă poveste, ce nu cred să-mi aparțină...



___________________________________________________

* Autentic sau nu, ceea ce scriu, s-ar fi pretrecut într-o noapte de iulie...



** Drum în pantă, asfaltat, încadrat de copaci, cu trotuar pe stânga, duce într-un alt cartier al orașului.

2 comentarii:

  1. :)) wow! Talentul Rurenkai de a povesti .... a cam lasat prea multe amanunte deoparte. In fine!Wow! Si eu vreau!
    O si vad pe Rurenka dealtfel, agatata de tine, chinuindu-se rau de tot sa nu rada!(Nu de alta, dar expresia fetei cand vrea cu tot dinadinsul sa nu rada e nepretuitaaaaa!!!) :))) Si CiGi(???? de unde pana unde ?????), zici ca-i o umbra...se strecoara ca un infractor prin intuneric:))
    Miere si zahar, hmm?! Eh nah! Ati manacat franzela calda la 3 noaptea?! Ati mancat! Asta e poveste de povestit nepotilor....
    Oh vai! Am ras, si-am ras, si-am ras! A da, si inca rad!:))
    P.S. Vreau dovadaaaaaaa!!!! Adica POZA!:))

    RăspundețiȘtergere
  2. @Myna: Talentul Rurenkăi o să apară, cât de curând, transpus în desen: exact faza care ți-o imaginezi! :)) Chiar azi ne spunea cum își vede opera. :>
    În ce privește fotografia... tot la Rurenka tre' s-apelezi! ;;)
    Te-mbrățișează Rox

    RăspundețiȘtergere