marți, 14 iulie 2009

Citește vântul de pe paginile goale |

Memento mei

Nu am trăit după tipar, dar nici tocmai „ieşită din”.



[...]



Şi cum îţi ziceam, am locuit în oraşul ăsta, eu un copil şaten cu privire interesantă, mereu aţintită spre îndepărtări. Nu mă întreba de ce... e logic, evident: e aproape un vis colectiv!



Am plecat de aici „ne-copil”. Am crescut îndeajuns cât să văd urâtul din oameni. Și-am iubit urâtul. O să ți se ridice o sprânceană sceptică, dar crede-mă pe cuvânt. L-am urât. Și poate o să te întorci să citești iarăși afirmația. Te aștept. Nu mă grăbesc. L-am iubit, urât... nu e același lucru? Nu ești de acord. În regulă, propun să continuăm, altfel rămânem aici pironiți în contraziceri. Și de ce să nu cred că, o să reușesc să mă fac înțeleasă pe parcursul a ceea ce vreau să îți povestesc.



Și iată-ne stând comod, cu o cafea eu rece, tu caldă alături, picior peste picior.



Îți spuneam, am locuit într-un oraș mic. Voit răutăcios. Sau poate instinctual? Cred totuși că da. Atunci când li se iveau ocazii, oamenii nu ezitau să vorbească. O să zici: „Si ce? E rău în a vorbi? Din contră!...” Și o să-mi aduci multe argumente, o să începi cu începuturile, de la Adam și Eva: „Cuvintele au servit ființei umane, cum dealtfel, îți servesc acum...” blablabla, și eu o să te privesc fără să te ascult asta se cheamă impolitețe dar o să mă limitez la a-ți înregistra gestica, mimica... Așa, pentru propriul amuzament. Sunt sinceră, de ce te-aș minți? Spune-mi un motiv bine întemeiat, care să mă determine să ascult polologhii? Ai unul? Mă îndoiesc. Te-ai și oprit din turuit. Perfect!, asta așteptam, delectându-mă cu gravitatea vocii tale, cu fermitatea gesturilor: să te oprești din „popit”.



Într-un oraș ca al meu, omul când vorbește face rău. Produce ca pe bandă rulantă răul. E puturos? Ordinar? E perfect. Omul îl produce, instinctual, da? vorbește. Și culmea, înainte de asta, gândește. Și gândește mai mult decât președintele X ( mult și prost ). Pentru că i se ivește ocazia, e alimentat zilnic. O să contești: „Bine, dar câte se pot întâmpla într-un orășel?” Ohooo...! Trăind aici, vei afla. Și inevitabil, vei fi contaminat cu rău. Ai șanse de scăpare?...



Vei reveni probabil la ceea ce am recunoscut eu mai devreme, pironindu-mă cu o privire răutăcioasă, convins că m-ai încolțit. ( Notează privire răutăcioasă! ) „Tu nu ai reușit să evadezi înainte de a cunoaște răul... cu alte cuvinte, ai devenit una de-a lor.”



Nu te contrazic, te las să te bucuri de prada pe care ( aparent ), ai doborât-o la pământ, din instinct.



De fapt, revin la afirmațiile mele și, îmi propun să prestez mai multă atenție la șlefuirea lor.



Într-un oraș mic, instinctul iasă la suprafață, guvernează. Ăsta e adevărul perceput de mine. Nu e înăbușit, din contră, proclamat. Tu chiar crezi că eu vorbesc despre lucurile astea din... bunătate?



Poate, doar o adiere de renegare împrăștie cuvintele mele... poate!? Le amortizează?... prea puțin.



Și îmi umplu căile respiratorii de ea și zâmbesc încântată. E mirosul cald al prăzii. Mmm, delicios!



[...] Așteptam momentul când urma să plec spre zările adulmecate zi-de-zi. Să-l numesc țelul meu?, aspirația? [...] N-am conștientizat lucrurile astea decât târziu... când, săvârșind un rău ce mă privea, dar care putea afecta în jurul meu alte persoane, am pornit să-mi consult conștiința asupra urâtului din mine.



Deschid o mică paranteză și îți zic acum: mă urăsc și mă iubesc, urăsc și iubesc urâtul din mine, din, de peste tot. Și închid paranteza.



Într-o zi, privind cerul, înfășurată în plapumă groasă de iarnă, transpiram voit, cu gândurile încâlcite, ascultând muzică. Poate am dat peste ideea de rău și urât, absolut întâmplător; sau poate inconștientul a hotărât să-mi joace o festă. Multe probabilități, lipsite de importanță, peste care am trecut ajungând la ceea ce era scopul frânturii ăleia de gând. Începuseră să mi se umezească palmele era deci serioasă treaba.



[...]



Nu-mi cere să descriu ceea ce am simțit. Nu mă întreba dacă a durut. Nu întreba dacă a fost fizică durerea, psihică, sentimentală... Nu mă întreba. Mi-e imposibil să descriu ce a fost, cum a fost.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu