vineri, 24 iulie 2009

Mai aproape de cer

Lasă-mă să îmi imaginez ultimul gând... să-i creionez contururile, să-l trăiesc. Lasă-mă... te rog!?



Nori acoperă soarele și cer strălucește deasupra pădurii... nu e de argint, nu e aur, smarald, sau mai știu eu ce basm!, e viață.

... Și năvălesc lacrimi.

Urc scările cimitirului. Căștile bubuie a muzică. Dar vreau să ascult viața. Așa că opresc mp3 player-ul și mă cufund în sunetele delicate: vântul printre crengile de brad, albinele zumzăie în căutare de polen și liniștea... Toate au viață într-un loc destinat odihnei celor adormiți.

... Se scutură raze de soare.




Visez prin ochii tăi! Nu-nu, chiar e posibil! Ai încredere în mine! Îți amintești de ploaie? Zâmbești parcă acum te văd trist.



[...]
„Vrei să spui ceva.”
„Nu... nimic. Te privream doar.”

Cuvintele îți sunt atât de îndepărtate, de vagi! Pari a visa...
„Te rog!?”
„Pfff no, la vreme n-am voie să te privesc pur și simplu!?”

Râzi. Deloc convingător.
„Dar te gândeai la ceva.”
„O, lipsit de importanță...”
[...]




M-am așezat deja pe bancă. Răsfoiesc un roman ieftin și ronțăi pufuleți. O muscă aterizează, plănuind o ședință la soare, pe gamba piciorului meu.

... Iar țâșnesc gânduri.




[...]
„Lasă-mă să dispar cu tine...”
„Într-o zi... probabil. Înainte ca tu să fi plecat deja.”

Mă revolt:
„Eu? Niciodată!”
Cu aceeași privire pierdută, îmi săruți palma:
„Baaa, ai să vezi tu! Vei pleca.”
Mă încrunt:
„Crezi?”
„Știu.”
[...]



Cobor aleea cimitirului. Mi-e poftă de tenis... nici eu nu știu ce vreau! Dar plec. Așa cum ai zis că voi face.
Tu... atingi cerul.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu