sâmbătă, 26 septembrie 2009

Respir. Mușc dintr-un măr

Îmi trăiesc adolescența.

Pun întrebări.

Mă mir.

Refuz să accept.

Plec, trântind ușa.

Mă ambalez repede și urlu... și zbier... și mă crizez.

Tac.

Mint.

Disprețuiesc.

Comentez. Analizez.

Trec peste.

Plâng.

Și râd al naibii de tare! Gălăgios zău!

Pun întrebări.



Am vrut să mă lămuresc într-o oarecare dilemă. Eram cu adorata sufletului meu și, în vreme ce o ajutam să prepare ceva delicios, ei bine, m-am găsit în situația-n care: balivernizând în gândurile mele, am dat peste o chestiune, care pur și simplu dădea din mâini și din picioare, în culmea disperării, ce mai!, se lupta vertiginos să fie aruncată-n discuția noastră, care, foarte adevărat - în momentul respectiv - lâncezea.

N-am putut.

„Trebuie să ai o relație/conversație deschisă cu mine. Noi, de fapt, avem.” Și a lansat un zâmbet debordant. Dar n-am reușit. Am zvârlit fantoma aceea de bufniță beată, undeva... într-un colț necunoscut, umbrit, și-am izbucnit în hohote de râs, îndreptând atenția - atât minții mele de la bufniță alias chestiune, cât și a - celeilalte persoane, spre un punct neutru, atunci foarte caraghios.



O fi vârsta curiozității?

De obicei: de ce?

Teatrală.

Încăpățânare aproape disciplinată.

Uneori chiar nervi întinși la maxim, alteori... teatru.

Le-aș categorisi: sânge tulbure.

Când nu e de spus neapărat ceva, sau nu se vrea.

Se nimerește adesea că, trebuie!

Există ființe care îl cer.

Se petrece între patru pereți: în intimitatea propriilor judecăți, sau la birou, în scris ( și, nu foarte des, în anonimat, prin vreun parc rătăcit din lumea aceea mare ).

Se păstrează - acoperite de praf - imposibil să dispară chiar tot.

E o modalitate de exteriorizare, cât se poate de neplăcută și de foarte evitat.

Ceea ce nu aș putea spune și despre aceasta! E absolut de-men-ția-lă!

De multe ori: serios? - e imboldul care mă scutește pe mine de alte cuvinte, iar pe acel cineva care povestește... ei bine, îl încântă cu impresia, că e mai mult decât interesant ceea ce relatează.



Dacă există Întrebarea pentru că trebuie exprimată, de ce sunt totuși întrebări pe care nu le poți rosti?

sâmbătă, 19 septembrie 2009

Long Train Runnin' – coffee addicted

[...] Maima, cu tinerețea prin ’70-’80, mă urmărește câteva clipe:
- Mănânci bomboană. Și eu vreau!
E entuziasmată.


[...] Pentru că Dumnezeu, când s-a gândit (dacă și-a mai aplecat atenția și asupra ființei ăsteia care scrie) la cum să apar eu în lume, și-o fi zis: „De o mai las și cu darul de a-și ridica numai o sprânceană în mirare, scepticism–ul uman, ar deveni categoric o INSUPORTABILĂ pân’ la măduvă. Îi ajunge privirea à la Ida*.” - și cu asta (îmi permit să precizez), a pus punctul pe i. [...]


Și deci, iată-mă cu ambele sprâncene ridicate, rostind cuvintele smusle, rupte brutal:
- Pfua! Bomboane! Eu mănânc bomboane?
Subliniez și mai cu nerv întrebarea - zdrobesc cubul de gheață între două măsele, cu riscul de a suporta mai târziu una dintre acele dureri.
Maima zâmbește copilăroasă. Forțează granițele răbdării cu o întrebare retorică :
- Nu!?
De data asta mă încrunt și surâd machiavelic drrrraga de ea, face glume! cât pentru un gând.
- E gheață. De la cafeaua mea... Tot timpul ronțăi gheața înainte să se topească de tot. Dacă aș lăsa-o... ar transforma cafeaua concentrată, în apă murdară.
Face o grimasă:
- Bleah! Cafea cu gheață... ueee.
Apoi, iar îmi zâmbește timid; eu revin la aceeași expresie facială de nepătruns, rece.


[...] Adesea, în discuțiile noastre scurte, repezite (mea culpa), maima pare copilul, eu maturul distant, acru. Ea are surâsul dulce, de copil naiv și, chiar numai când o calc pe nervi, încep să am impresia, mai mult sau mai puțin vagă, că m-aș certa cu propria-mi reflexie-n oglindă. Nu pentru că am semăna izbitor, ci pentru că... hm, ne ciondănim din priviri și gesturi, iar vorbele pe care ni le aruncăm sunt scurte, precise; aș spune, și cu multe subînțelesuri. [...]


Adelin afirma, mai zilele trecute:
- Nu știu cum poți avea atâta răbdare cu Omen?!


[...] Sunt acele persoane energice, pline de vervă, care nu au stare, trebuie tot timpul să facă ceva... pe care nu pot să nu le admir! Le contemplu cu uitătura mea, care spune și nu, acel ceva în fața căruia s-au oprit mulți: „De ce mă privești așa?” [...]


... la o cafea, ascultându-i pe Doobie Brothers, mă întreb, de unde atâta răbdare pentru mine? Eu nu aș avea răbdare cu un individ asemănător mie. „Dar atunci, cum ai răbdare cu tine!?”

Când răbufnești într-o culme a disperării: nu te mai suport, termină-te odată, iaaa liniștește-te puțin etc. , rezistența în ale răbdării să fie contra ta? O fi posibil? Și tot eu judec: de ce nu?!


Încep să aberez, dar chiar nu mai am răbdare. Mi-am făcut cafeaua asta, concentrată, cu gheață și tot tacâmul; m-am așezat comod, pentru a scrie... de fapt, aveam și ideea printre gânduri. Nu tocmai bine-definită, ce e drept, dar totuși!, ceva licărea acolo... în mintea mea. Și poftim unde am ajuns!
Hello, you fool! [weirdo] I love you! Mda, sfârșit de săptămână fain să ai.



___________________________________________________

*moștenire de familie

duminică, 13 septembrie 2009

Bal au Moulin de la Galette ( Pierre-Auguste Renoir )


Zic: „Bună dimineața, Toamnă!”



De departe, cel mai încântător anotimp, pășește acum discret, parcă zâmbind... poate imaginea e macabră, iar ea, Toamna, rea și crudă în măreția ei.

Dar moartea naturii - ooo, lentă - atât de frumoasă! se desprinde din basm, din fantastic și aleargă, dansează, plutește acum, în ceața dimineții. De prin depărtări, unde păsări-au plecat, se-apropie miros de fructe coapte.

Ultima suflare a pământului, înainte de întâlnirea-i cu 'Nea Ene.

Aș zice... extraordinară împletirea tuturor lucrurilor, orânduite de o forță, într-un colț de univers.

E Bal de toamnă, bal în Septembrie 13.

Mirosul școlii. Clopoțel de început și zgomote se aud pe străzi, în amiază.

Liceeni mândri, vociferând în drum spre case... încă un an!



Și spun: „Deosebită revedere, Toamnă!”

marți, 8 septembrie 2009

Respect, copaci luțăgnă!

... Într-un moment când inspirația nu mai face doi bani, când prosopul ce mă-mprejmuiește, cu toate că nu ține de cald, ci e mult prea moale, pufos, morocănos ca să-mi permită liberă inițiativă... adică, să-mi explic vorbele, altfel fie spus deci: când pur și simplu simt că o să izbucnesc într-o altă criză de istericale, dacă cineva are nemernicul tupeu, să mă ridice de aici, cu vreun motiv destul de bine întemeiat, îmi azvârl toată oboseala unei întregi zile de mers... mers... mers... umblat... umblat... mers și iar umblat, umblat și iar mers... după cum spuneam, o trântesc cu nerv și dor asupra tastaturii!



Ha!



Zâmbesc plină de satisfacția omului care încheie ziua cu ceva confortabil... și sunt a' naibii de obosită.



Strașnic! Am umblat, dragul meu, toată ziua. Serios vorbesc! Și nu doar că am umblat... ci, am colindat păduri de poveste, exact ca acelea despre care citeam odată... cu imagini de văzduh străpuns de verdele copacilor rari, cu ramurile lor îmbătrânite de vreme, cu văi săpate de ape... de-a lungul anilor.

Încă am imaginea lor pe retină.

E fermecătoare! O enigmă atât de frumoasă. O natură pură în toată măreția, splendoarea ei! Și privești în jur: o lume veche îți salută curiozitatea, nu ți-o satisface îndeajuns, dar ești mulțumit că a zărit-o.



[...] Aproape auzi sunetul unei trăsuri, ferecând în timp și spațiu o lume apusă, o lume măcinată în ropotul copitelor nărăvașe, ale cailor în galop, zdrobind frunze... pământ!, fărâmițând veacuri... când o mireasmă necunoscută se evaporă în urma timpului și, pari a vedea un surâs, născut din finețea sufletului omenesc, ce se ascunde în interiorul trăsurii.

Ești convins: a trecut odată, cândva, prin aceleași, veșnice căi.



Dar să ieși din decorul de basm, și să pătrunzi într-o lume în care te-ai pierdut printre copaci, bing, bong, ești singurel, bing, bong...

Și... iată-ne rătăciți într-un nicăieri, ca niște scufițe în pădurea de... nu știu, pădurile?!?...

Cât să fi cutreierat aiurea, în semicerc încălecat, încâlcit, împletit, în fine... mă-nțelegi?! Până când, ne-am hotărât să o luăm spre casă.

Cum se întâmplă însă adesea, pe când te îndrepți neajutorat, cu nervul la pământ, dezamăgit, ce mai! spre locul de unde ai venit... te trezești în fața obiectivului dinainte ales: Tăul fără Fund.



Nu-l pierde! E acolo... undeva! Te așteaptă!