sâmbătă, 19 septembrie 2009

Long Train Runnin' – coffee addicted

[...] Maima, cu tinerețea prin ’70-’80, mă urmărește câteva clipe:
- Mănânci bomboană. Și eu vreau!
E entuziasmată.


[...] Pentru că Dumnezeu, când s-a gândit (dacă și-a mai aplecat atenția și asupra ființei ăsteia care scrie) la cum să apar eu în lume, și-o fi zis: „De o mai las și cu darul de a-și ridica numai o sprânceană în mirare, scepticism–ul uman, ar deveni categoric o INSUPORTABILĂ pân’ la măduvă. Îi ajunge privirea à la Ida*.” - și cu asta (îmi permit să precizez), a pus punctul pe i. [...]


Și deci, iată-mă cu ambele sprâncene ridicate, rostind cuvintele smusle, rupte brutal:
- Pfua! Bomboane! Eu mănânc bomboane?
Subliniez și mai cu nerv întrebarea - zdrobesc cubul de gheață între două măsele, cu riscul de a suporta mai târziu una dintre acele dureri.
Maima zâmbește copilăroasă. Forțează granițele răbdării cu o întrebare retorică :
- Nu!?
De data asta mă încrunt și surâd machiavelic drrrraga de ea, face glume! cât pentru un gând.
- E gheață. De la cafeaua mea... Tot timpul ronțăi gheața înainte să se topească de tot. Dacă aș lăsa-o... ar transforma cafeaua concentrată, în apă murdară.
Face o grimasă:
- Bleah! Cafea cu gheață... ueee.
Apoi, iar îmi zâmbește timid; eu revin la aceeași expresie facială de nepătruns, rece.


[...] Adesea, în discuțiile noastre scurte, repezite (mea culpa), maima pare copilul, eu maturul distant, acru. Ea are surâsul dulce, de copil naiv și, chiar numai când o calc pe nervi, încep să am impresia, mai mult sau mai puțin vagă, că m-aș certa cu propria-mi reflexie-n oglindă. Nu pentru că am semăna izbitor, ci pentru că... hm, ne ciondănim din priviri și gesturi, iar vorbele pe care ni le aruncăm sunt scurte, precise; aș spune, și cu multe subînțelesuri. [...]


Adelin afirma, mai zilele trecute:
- Nu știu cum poți avea atâta răbdare cu Omen?!


[...] Sunt acele persoane energice, pline de vervă, care nu au stare, trebuie tot timpul să facă ceva... pe care nu pot să nu le admir! Le contemplu cu uitătura mea, care spune și nu, acel ceva în fața căruia s-au oprit mulți: „De ce mă privești așa?” [...]


... la o cafea, ascultându-i pe Doobie Brothers, mă întreb, de unde atâta răbdare pentru mine? Eu nu aș avea răbdare cu un individ asemănător mie. „Dar atunci, cum ai răbdare cu tine!?”

Când răbufnești într-o culme a disperării: nu te mai suport, termină-te odată, iaaa liniștește-te puțin etc. , rezistența în ale răbdării să fie contra ta? O fi posibil? Și tot eu judec: de ce nu?!


Încep să aberez, dar chiar nu mai am răbdare. Mi-am făcut cafeaua asta, concentrată, cu gheață și tot tacâmul; m-am așezat comod, pentru a scrie... de fapt, aveam și ideea printre gânduri. Nu tocmai bine-definită, ce e drept, dar totuși!, ceva licărea acolo... în mintea mea. Și poftim unde am ajuns!
Hello, you fool! [weirdo] I love you! Mda, sfârșit de săptămână fain să ai.



___________________________________________________

*moștenire de familie

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu