marți, 8 septembrie 2009

Respect, copaci luțăgnă!

... Într-un moment când inspirația nu mai face doi bani, când prosopul ce mă-mprejmuiește, cu toate că nu ține de cald, ci e mult prea moale, pufos, morocănos ca să-mi permită liberă inițiativă... adică, să-mi explic vorbele, altfel fie spus deci: când pur și simplu simt că o să izbucnesc într-o altă criză de istericale, dacă cineva are nemernicul tupeu, să mă ridice de aici, cu vreun motiv destul de bine întemeiat, îmi azvârl toată oboseala unei întregi zile de mers... mers... mers... umblat... umblat... mers și iar umblat, umblat și iar mers... după cum spuneam, o trântesc cu nerv și dor asupra tastaturii!



Ha!



Zâmbesc plină de satisfacția omului care încheie ziua cu ceva confortabil... și sunt a' naibii de obosită.



Strașnic! Am umblat, dragul meu, toată ziua. Serios vorbesc! Și nu doar că am umblat... ci, am colindat păduri de poveste, exact ca acelea despre care citeam odată... cu imagini de văzduh străpuns de verdele copacilor rari, cu ramurile lor îmbătrânite de vreme, cu văi săpate de ape... de-a lungul anilor.

Încă am imaginea lor pe retină.

E fermecătoare! O enigmă atât de frumoasă. O natură pură în toată măreția, splendoarea ei! Și privești în jur: o lume veche îți salută curiozitatea, nu ți-o satisface îndeajuns, dar ești mulțumit că a zărit-o.



[...] Aproape auzi sunetul unei trăsuri, ferecând în timp și spațiu o lume apusă, o lume măcinată în ropotul copitelor nărăvașe, ale cailor în galop, zdrobind frunze... pământ!, fărâmițând veacuri... când o mireasmă necunoscută se evaporă în urma timpului și, pari a vedea un surâs, născut din finețea sufletului omenesc, ce se ascunde în interiorul trăsurii.

Ești convins: a trecut odată, cândva, prin aceleași, veșnice căi.



Dar să ieși din decorul de basm, și să pătrunzi într-o lume în care te-ai pierdut printre copaci, bing, bong, ești singurel, bing, bong...

Și... iată-ne rătăciți într-un nicăieri, ca niște scufițe în pădurea de... nu știu, pădurile?!?...

Cât să fi cutreierat aiurea, în semicerc încălecat, încâlcit, împletit, în fine... mă-nțelegi?! Până când, ne-am hotărât să o luăm spre casă.

Cum se întâmplă însă adesea, pe când te îndrepți neajutorat, cu nervul la pământ, dezamăgit, ce mai! spre locul de unde ai venit... te trezești în fața obiectivului dinainte ales: Tăul fără Fund.



Nu-l pierde! E acolo... undeva! Te așteaptă!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu