sâmbătă, 26 septembrie 2009

Respir. Mușc dintr-un măr

Îmi trăiesc adolescența.

Pun întrebări.

Mă mir.

Refuz să accept.

Plec, trântind ușa.

Mă ambalez repede și urlu... și zbier... și mă crizez.

Tac.

Mint.

Disprețuiesc.

Comentez. Analizez.

Trec peste.

Plâng.

Și râd al naibii de tare! Gălăgios zău!

Pun întrebări.



Am vrut să mă lămuresc într-o oarecare dilemă. Eram cu adorata sufletului meu și, în vreme ce o ajutam să prepare ceva delicios, ei bine, m-am găsit în situația-n care: balivernizând în gândurile mele, am dat peste o chestiune, care pur și simplu dădea din mâini și din picioare, în culmea disperării, ce mai!, se lupta vertiginos să fie aruncată-n discuția noastră, care, foarte adevărat - în momentul respectiv - lâncezea.

N-am putut.

„Trebuie să ai o relație/conversație deschisă cu mine. Noi, de fapt, avem.” Și a lansat un zâmbet debordant. Dar n-am reușit. Am zvârlit fantoma aceea de bufniță beată, undeva... într-un colț necunoscut, umbrit, și-am izbucnit în hohote de râs, îndreptând atenția - atât minții mele de la bufniță alias chestiune, cât și a - celeilalte persoane, spre un punct neutru, atunci foarte caraghios.



O fi vârsta curiozității?

De obicei: de ce?

Teatrală.

Încăpățânare aproape disciplinată.

Uneori chiar nervi întinși la maxim, alteori... teatru.

Le-aș categorisi: sânge tulbure.

Când nu e de spus neapărat ceva, sau nu se vrea.

Se nimerește adesea că, trebuie!

Există ființe care îl cer.

Se petrece între patru pereți: în intimitatea propriilor judecăți, sau la birou, în scris ( și, nu foarte des, în anonimat, prin vreun parc rătăcit din lumea aceea mare ).

Se păstrează - acoperite de praf - imposibil să dispară chiar tot.

E o modalitate de exteriorizare, cât se poate de neplăcută și de foarte evitat.

Ceea ce nu aș putea spune și despre aceasta! E absolut de-men-ția-lă!

De multe ori: serios? - e imboldul care mă scutește pe mine de alte cuvinte, iar pe acel cineva care povestește... ei bine, îl încântă cu impresia, că e mai mult decât interesant ceea ce relatează.



Dacă există Întrebarea pentru că trebuie exprimată, de ce sunt totuși întrebări pe care nu le poți rosti?

2 comentarii:

  1. adolescenta e un pacat de care ti dai seama dupa ce nu il mai poti ispasi
    cu bine

    RăspundețiȘtergere
  2. @Andremis: De ce o cataloghezi păcat? Și când ai mai avea încă vreme să-l ispășești?

    RăspundețiȘtergere