duminică, 24 ianuarie 2010

Ritualicul sângerării

[The Stooges - We Will Fall]





Mă trezesc... mi se pregătește o limonadă și o cafea. Una pentru vitaminizatoarea-i aromă, cealaltă pentru... mm, amăreală șii... pentru prevenirea tensiunii, în a nu o lua la sănătoasa, departe de venele mele.

Am vocea răgușită. În mintea mea, noaptea trecută, fumat-am vreo x țigări. Poate mai multe. În realitate, gâtul meu își revendicase dreptul la sănătate. I l-am dat fără ezitări.

This is not a love song...

Fredonez.

Honest to God I'll break your heart... Tear you to pieces and rip you apart...

Sunt singură în casă... în așteptare de oameni. În pijama. Așa cum ador să-mi primesc musafirii. Dar nu musafiri aștept. Ci... persoane dragi. M, cam tot una. Nu? Adică, protocolar ar fi, să mă îmbrac cât de cât adecvat. Nu se întâmplă asta în cazul meu.

Ciufulită, cu niște corzi vocale suprasolicitate chipurile, în pijamaua-mi largă, cu un pahar de licoare acrișoară și o plictiseală în priviri, voi fi îmbrățișând... mm.

Privesc dincolo de mine.





[...] E o melodie. Gen corzi pleznite. În fine...
Întuneric. Doar uneori, luminează telefonul.

Și-apoi, undeva, o siluetă chircită-n umbre. Nu scoate un sunet. Ca și de neobservat. Dar o vezi, iasă bine în evidență, în întreg decorul.
Locul nu îi este acolo. Îți dai seama. Ușor. Nu trebuie perspicacitate să conștientizezi asta.

Și în conturul ei umbrit, îți atrag atenția: mâini subțiri, fragile, albe, strălucind oarecum în întunericul de nepătruns. Una ține strâns încheietura celeilalte.

Și o mângâie într-un dans ciudat, sacadat, șocant... macabru. Ceva urmărește să facă. Ceva...

Gândul pasează imaginea unui alt decor. O casă. Oameni diverși. Poate o clădire publică.
Și tavanul se lasă dintr-o dată, ca un burete îmbibat în apă. Picuri uriași cad, pustiind încăperile. [...]





Soarele strălucește cu atâta dăruire!

Steluțele frigului acompaniază dimineața zilei ăsteia.

Îmi beau limonada, lângă calorifer. Trebuie să fie teribil de scăzută temperatura... dacă până și aerul ia contur!

Surâd. Expresia nu-mi suferă schimbări. Ca o perfectă mască. Nu transpune gânduri. Poate doar... nimic.

marți, 19 ianuarie 2010

Ritualicul conversației

[Placebo - Running Up That Hill]





[...] Aroma se învecinează cu cea de haș... dă senzația de plutire-n lumea personală, unde mă pot ascunde atunci, când restul... când par într-atât de depărtați, de... nicăieri. [...]



Funingine.



În jur: scrisorile zăbovesc pe dicționarul francez; imagini de cum-era-înainte le-am șters; ceasul italian, o pereche de boxe neutilizate, un teanc de mini-calendare de la fostul magazin, o lumânare în formă de bostan halloween-ian; un pix și-o foaie; cafeaua și paharul plin cu apă; un memory stick...

- Le privesc, fără să le observ. Îmi sunt străine, impersonale. Și toate-mi ocupă mare parte din suprafața biroului, la rândul lui, atât de nu-al-meu la ora asta.



Fragil, univers muribund.



O bufniță, cu ochi uriași, mă urmărește, din cealaltă parte a geamului. Îi întorc uitătura, dar ea e mai curioasă decât mă arăt eu acum. Chiar nu se sfiește deloc... Aroma cafelei e îmbătătoare. Și întreb:

- De ce atunci când subconștientul vrea să evite lumina, îmbracă un-ceva-de-prezent?

Se năruie sufletele... se metamorfozează, adulmecă pulberea veșniciei, și capătă un contur stupid de dureroasă amintire... unul vag.

- E oare contrar concepțiilor ordinare? E manifestarea asta un gol, în mintea umană? Sau o negare a realului?



Apropierea zorilor cețoși.



Abandonul simțămintelor, în ungherul, ascuns de aceeași mantie a vidului putregăit, curmează. Am deschis fereastra... cu o clipire, a ochilor ei enormi, pasărea își cântă străfulgerat sperietura. Îmi întoarce spatele.

- Păi, nimic nu e veșnic... decât... ( oftăm la unison ) poate... poate, doar negrul...

vineri, 15 ianuarie 2010

Fantezistă

[Nouvelle Vague - Dance With Me]





Joi, orele 9 trecute


E forfotă în jur. Eu scriu.

Un cd player amărât împrăștie muzică simfonică. Într-atât de plăcută e atmosfera, încât las de-o parte ce am de făcut și, cu privirea fixată pe foile de pe masă, ascult, îmi imaginez...

Parcă...

Trăiesc un secol apus. În sala de primire. Măsuțe, retrase cochet, nu foarte multe la număr. Pereții tapetați. Flori decorative. Pălării cu panglici și dantelă. Pălării țilindru. Parfumuri florale. Rochii până-n pământ... Un du-te vino nu foarte gălăgios, de fapt, plăcut, odihnitor... O orchestră a cărei melodii răzbat dintr-o altă sală, foarte probabil de restaurant, al aceluiași respectabil hotel...

Deschid ochii. Realitatea se înghesuie să-mi preia visarea, să calce cu bocancii în suflarea ei.





Vineri, orele 8:23


Patty urcă după B.

E mai mare ușa de la intrare, decât ea. Cu vreun metru. După cum bănuiam, și mult mai grea, se trântește în urma ei.

O și văd, pozând nevinovată. S-ar scuza: „Îmi pare rău, nu credeam că se va trânti”. Dar ar fi neadevărat - cunoaște clădirea foarte bine. Scuzele ar ascunde: „Doar nu era, să las ușa asta, să mă doboare?!”

Zâmbesc la toată judecata mea. Rămân pe trotuar.

Eu, întârziata...

Regret, dar uneori, pur și simplu pierd noțiunea timpului ( am dormit ca un prunc )... Încerc niște replici de discurs, pe când Patty se va întoarce cu B: „Sunt singura vinovată, ceartă-mă pe mine... ș.a.m.d.p. ...

... Și doi bătrânei - el se ține chiaaar bine, ea se încadrează în grupul oamenilor ( după clasificarea lui Oedip ) cu două picioare și o bâtă, pe post de al treilea - se îndreaptă spre centru, purtând o discuție animată, de o tonalitate gravă și oarecum ironică, despre... o ea.

Oare cum ar fi fost să fi trăit el, cât nenea ăsta, și eu, cât însoțitoarea celui din urmă ( care e chiaaar sfârșită ) ?

... Si pierd așa... imagini vagi prin minte și le regăsesc, schimbate de împletirea lor cu altele... iar cei doi, reali, umani, palpabili, prezenți, ajung în dreptul meu.

- Bună dimineața.
Cu o plecăciune a capului, bătrânelul îmi adresează salutul. Îi răspund, cu respect.

Idei mi se învălmășesc în minte: e cât se poate de evident - nu mă cunoaște; poate i-am adus aminte de cineva; m-a confundat cu vreo angajată, din fața clădirii unde mă aflu; sau, pur și simplu, fără să realizez, m-am prea holbat la ei... deloc voit însă...

Și cea mai stupidă dintre toate: se întâmplă vreodată ca, observând pe cineva, privindu-te, să percepi frânturi din ața împăienjenită, de care mintea individului respectiv, încearcă să evadeze? și, salutându-l, să-i transmiți simpatia, înțelegerea?

Îmi blochez mintea. Zgomot de pași în spatele meu, îmi atrage atenția că...




Vineri, orele 17 fără 10 minute


Atât este de nimic! Și gândurile mele tot ar găsi en forme să-l contureze...