vineri, 15 ianuarie 2010

Fantezistă

[Nouvelle Vague - Dance With Me]





Joi, orele 9 trecute


E forfotă în jur. Eu scriu.

Un cd player amărât împrăștie muzică simfonică. Într-atât de plăcută e atmosfera, încât las de-o parte ce am de făcut și, cu privirea fixată pe foile de pe masă, ascult, îmi imaginez...

Parcă...

Trăiesc un secol apus. În sala de primire. Măsuțe, retrase cochet, nu foarte multe la număr. Pereții tapetați. Flori decorative. Pălării cu panglici și dantelă. Pălării țilindru. Parfumuri florale. Rochii până-n pământ... Un du-te vino nu foarte gălăgios, de fapt, plăcut, odihnitor... O orchestră a cărei melodii răzbat dintr-o altă sală, foarte probabil de restaurant, al aceluiași respectabil hotel...

Deschid ochii. Realitatea se înghesuie să-mi preia visarea, să calce cu bocancii în suflarea ei.





Vineri, orele 8:23


Patty urcă după B.

E mai mare ușa de la intrare, decât ea. Cu vreun metru. După cum bănuiam, și mult mai grea, se trântește în urma ei.

O și văd, pozând nevinovată. S-ar scuza: „Îmi pare rău, nu credeam că se va trânti”. Dar ar fi neadevărat - cunoaște clădirea foarte bine. Scuzele ar ascunde: „Doar nu era, să las ușa asta, să mă doboare?!”

Zâmbesc la toată judecata mea. Rămân pe trotuar.

Eu, întârziata...

Regret, dar uneori, pur și simplu pierd noțiunea timpului ( am dormit ca un prunc )... Încerc niște replici de discurs, pe când Patty se va întoarce cu B: „Sunt singura vinovată, ceartă-mă pe mine... ș.a.m.d.p. ...

... Și doi bătrânei - el se ține chiaaar bine, ea se încadrează în grupul oamenilor ( după clasificarea lui Oedip ) cu două picioare și o bâtă, pe post de al treilea - se îndreaptă spre centru, purtând o discuție animată, de o tonalitate gravă și oarecum ironică, despre... o ea.

Oare cum ar fi fost să fi trăit el, cât nenea ăsta, și eu, cât însoțitoarea celui din urmă ( care e chiaaar sfârșită ) ?

... Si pierd așa... imagini vagi prin minte și le regăsesc, schimbate de împletirea lor cu altele... iar cei doi, reali, umani, palpabili, prezenți, ajung în dreptul meu.

- Bună dimineața.
Cu o plecăciune a capului, bătrânelul îmi adresează salutul. Îi răspund, cu respect.

Idei mi se învălmășesc în minte: e cât se poate de evident - nu mă cunoaște; poate i-am adus aminte de cineva; m-a confundat cu vreo angajată, din fața clădirii unde mă aflu; sau, pur și simplu, fără să realizez, m-am prea holbat la ei... deloc voit însă...

Și cea mai stupidă dintre toate: se întâmplă vreodată ca, observând pe cineva, privindu-te, să percepi frânturi din ața împăienjenită, de care mintea individului respectiv, încearcă să evadeze? și, salutându-l, să-i transmiți simpatia, înțelegerea?

Îmi blochez mintea. Zgomot de pași în spatele meu, îmi atrage atenția că...




Vineri, orele 17 fără 10 minute


Atât este de nimic! Și gândurile mele tot ar găsi en forme să-l contureze...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu