marți, 30 martie 2010

Beznă ideatică

[World so Cold by 12 Stones]



Zi însorită. Nu mai rețin exact - vară?, îndeajuns de cald, ca muștele să roiască băzâitor, pe un cadavru proaspăt. Mai exact, al unui câine, călcat de o mașină, catapultat la marginea drumului. Sângele îi năclăia blana. O labă i se mișca spasmodic, în ritm de inimă străpunsă. Prăfuit, ca o piesă de porțelan vechi, dintr-o casă părăsită, trupul câinelui de care-ți zic, zăcea-n plină zi, chinuindu-și suflul între vietăți umane.

L-am privit fără milă, fără sentimente, detașată. Mă fascina mișcarea aceea ritmică, ce-i scutura corpul. Părea să nu mai înceteze.



Mai puternic totuși, m-a înfiorat moartea unei persoane. Dar nu în sensul zguduitor al dureroasei păreri de rău. A fost cât se poate de ciudat. Mirare, uimirea că nu am luat parte la moment - lovitura abia atunci a fost cruntă: de ce? De ce să doresc să asist la moartea individului? Până unde mă va împinge fascinația inevitabilului!?

Iată, am decis: îmi voi înscena propria moarte. Nu îți imagina ceva spontan. Din contră, mi-am calculat fiecare pas și apoi, convinsă de reușită, am pus în aplicare ideea.

Am sunat un apropiat, după ce mi-am tăiat venele mâinii stângi. S-a speriat teribil. A încercat să mă convingă, că sinuciderea nu e o soluție - nu avea niciun habar despre ceea ce eu urmăream de fapt. Am întrerupt legătura telefonică și am crestat și încheietura mâinii drepte.

Știu, vei zice - Cum ai putut fi atât de insensibilă!? De ce ai implicat persoane dragi, în așa-zisa experimentală moarte? Ce nevoie ordinară îți poți manifesta! bla-la, și-așa mai departe - dar nu s-a petrecut întocmai. Situația reală o confirm, mai mult decât stupidă. Serviciul de salvare nu răspundea apelului meu. Da, cât se poate de necrezut. Aveam de ales: voi amâna încercarea, sau voi continua cu mijloacele posibile?! Am luat calea celei de-a doua portițe. Ridicol poate, necesar însă.



[...]



Uneori, e doar aroma cafelei... sau poate privirea involuntară a unui om pe stradă; se întâmplă totuși, să se adune detaliile ca într-o ladă de zestre. Dacă e bâzâit de muscă, miros umed de păpădie în orele dimineții ori chiar coperta îndoită a cărții? Probabil convingerea interlocutorului. Nu contează natura ei, e muză.

duminică, 7 martie 2010

Ritualicul mizeriei

[Bittersweet by Apocalyptica]


[...] Te întreb: „E murdară lumea?”

Nu catadicsești, nici măcar să-mi îndrepți o uitătură specifică!

Stai cu spatele la noi. Cu o ceașcă de cafea, în mâna stângă, în vreme ce dreapta, o ții vexat în buzunarul pantalonilor oldies.

Respir zgomotos. Nu încerc să atrag atenția - atitudinea ta însă, îmi dă lesne de înțeles: nu dorești, să iei în considerare chestiunea, iar asta e ceea ce mă aduce la exasperare.

Liniște încremenită se instalează în încăperea răcoroasă.

Mă ridic de pe scaunul cu spătar imperial, incomod, ca toate celelalte de altfel, cu care ai completat mobilierul. Iau în primire clapele pianului, bătrân și el, dar cu meticulozitate întreținut.

Andrea, parcă separat de noi, contemplă scena, pipându-și tutunul aromat.

„Tu ce părere ai?”

Preferă să mențină o clipă de silentium, înainte de a oferi răspunsul la orice întrebare. Îi simt zâmbetul de superioritate în voce:

„Te-ai adresat oii negre, draga mea! Cine-mi sunt eu să judec lumea!?”

Fără să-mi încetez cântul - „De fapt, lumea e cea care te-a corupt, Andrea. Nu-ți dărui într-atât de multă însemnătate! Fără de ea, fără de lume, ai fi fost chiar și în clipa prezentă, sub fusta mamei. Sărmana, omorâtă la-ntâmplare... ooh, dar câtă cruzime!”

Nu foarte incriminatorie, dar evidentă, reacția e imediată - Andrea elimină fumul din plămâni cu rapiditate și, așa... în aerul înecăcios, încremenește, ca în fața unei vedenii.

„Azi, săgețile tale veninoase lovesc în plin, Amelia.” Din aceeași poziție, te observ în reflexia geamului, fixându-mă cu privirea, aproape amenințător. „Poate...”

Te întrerup tăioasă: „Deloc! Nu e vina mea că nu vă suportați pe voi înșivă! Pfa! Cine-a mai pomenit!?” Mă întorc pe taburet, părăsind clapele și cântecul meu funebru se evaporă, în vechimea pereților tapetați. „Spune, tu, Andrea! Un secret nu rămâne niciodată pe deplin îngropat...? M, dar creezi impresia, că-ți lipsește priceperea. Așa deci: grijă mare! Nu te vrem după gratii. Nu ne ești de niciun folos, într-o asemenea situație! Încă nu ai realizat?”

Broboane de sudoare acoperă fruntea învinuitul. E livid. Tremură, nu își stăpânește deloc emoțiile.

Aproape agasată: „Andrea!”

Tresare și mă amuz: „Repede își mai pierde un individ cumpătul!”

„Poftim în ce stare l-ai adus...” Mi te adresezi, ca unui copil răzgâiat. „Amelia...!?”

Glacială, îți întorc vorbele: „Te privește, dacă vrei să rămâi indiferent. Dar slăbiciunile nu ne sunt de niciun folos. Iar dacă, simplele-mi aluzii l-au adus în postura de acum... ne putem aștepta la orice.”

Durează un scurt moment de liniște timpul, în care cântărești cele spuse de mine și îl scrutezi pe Andrea. Apoi i te adresezi: „Ascultă și ia seamă: orice sentiment ai pentru femeia aceea, conștientizează - te-a folosit. Iar interesele ei, dacă nu erau bănești, de orice altă natură ar fi fost, ți-erau categoric dăunătoare. Din clipa de față, ea nu mai există pentru tine. O vei însoți pe Amelia în călătorie.”

„Scuză-mă?” Stupefiată, îmi dezaprob auzul. Te prefaci, să nu mă fi auzit. Mergi mai departe și-i vorbești lui Andrea:

„Mă ocup eu, de cea care ți-a otrăvit mama. Da, Andrea, asta a făcut. A otrăvit-o. Nu știai. Nu te-am slăbit din ochi, măcar o secundă. Încă o greșeală - nici nu ți-ai dat seama. Dar nu mai contează, vei avea destul timp, să-ți exersezi abilitățile în zilele viitoare. Acum, părăsește camera, profită și odihnește-te.”

Păstrez muțenia, până Andrea se simte stăpân pe picioare și închide ușa în urma lui. ... Pașii îi răsună greoi, pe scările ce duc la etaj... se pierd.

Abia acum, lași ceașca de cafea, pe suprafața lucioasă a pianului și mă pironești, admonestându-mă:

„Iată șansa: scapă de el!” Îmi întorci spatele, cu pumnii încleștați în buzunarele pantalonilor.

„Încă nu.” Ești mai mult decât surescitat, executând o piruetă de 180° ca să mă privești. La vederea zâmbetului meu machiavelic, îți încleștezi maxilarele. Citești în căutătura mea mândră, cele ce mintea mi-a copt: „Am să-l supraveghez îndeaproape, punându-l să îndeplinească toată treaba mizerabilă. Nimeni acolo nu îl cunoaște. După... îi ard leșul.”

Strâmbi din nas: „Nu va fi în stare. Cred că o iubește pe Cilia. Sau o iubea, până acum nici 3 minute. Ori asta înseamnă că...” Zâmbetul nu îmi dispare, din contră! „Ah, înțeleg, asta urmărești: să-i folosești ura!?”

„Exact. Poate îi chiar promit o revanșă!” Nu îmi rețin năvala hohotelor! Tu însă, rămâi gânditor.

Când râsul meu încetează, reiei subiectul. Glasul îți sună a neîncredere, parcă temere: „Ești absolut sigură, că ți-ai jucat perfect rolul?” Accentuezi insinuant cuvintele „absolut” și „perfect”.

Mă încrunt: „A gustat fiecare cuvânt al presupusei Cilia. M-a venerat, câtă vreme am fost ea. Și a mușcat momeala! - doar, ți-am relatat întregul joc. Dacă Cilia i-ar fi cerut să te omoare, așa cum e el - un nevrotic - nu ar fi ezitat.”

O strălucire întunecată fulgeră privirea ta, încleștată cu a mea. Dar, aparent, nu remarc detaliul, ci închei pauza dramatică prin: „Mi s-a confesat, e un trădător. Voi avea grijă să plătească, pentru fiecare cuvânt ciripit.”

joi, 4 martie 2010

Per ardua ad astra

[Feeling Good by Muse]


Suntem pe stradă.

Dimineața devreme. Lume - nimeni. Înainte de zori...

Plouă.

Taci, eu tac. La o oarecare distanță unul de celălalt, de parcă până și atingerea hainelor ne-ar provoca dureri îngrozitoare.

Nu avem direcție. Am fi avut, dacă nu... ei bine, da, dacă nu te-ai fi cramponat într-atât, tocmai în momentul de maximă satisfacție! Ar fi fost sublim. M, da, ar fi... putut fi.

Ocolim o baltă. Ne îndepărtăm mai mult. La fel continuăm să mergem, distanțați.

Tac, tu taci. Ești încredibil de imposibilă! Șșt! Te rog, dă-mi voie să vorbesc. Nu-nu, am înțeles ce vrei să spui. Și poate da, ai dreptate. Dar, abi-am îndrugat porcăriile alea, că tu le-ai și pus în practică. La naiba! Care te-așteptai să fie reacția mea?!

Susură streșinile prea încărcate. Depresiv.

Îmi scot mâinile din buzunare. Sângele s-a uscat. Nu mai prestez atenție drumului, ci las apa rece să-mi spele rănile. Te-ai speriat ca un papițoi! Va trebui... Privesc cu coada ochiului la tine.

Crispat, sângele începe să-ți galopeze cu rapiditate, neliniște.

Dragul meu, mă ierți. Realizezi - nu vei reuși!?! Ai recunoaște din prima clipă. Poate chiar tu ai fi acela care m-ar denunța; la urma urmei, nu ai făcut decât să privești. Iar eu nu vreau să fac pe idioata și să pledez labilă mintal. Cu toate că și asta ar fi o soluție, de vreme ce... tu ai propus să ne jucăm de-a Moartea cu Sonia.

Nu nu n-nu! N-am să... nu! Te implor. Nu-nu-nu-nu... n...

Zâmbesc. Pericolul din ochii tăi se stinge. Am să-ți arunc cenușa în vânt. Promit.




[...]
O încăpere murdară. Abia luminată. Cu toate că o parte din draperie a fost smulsă, geamul e ca putred, straturi de praf și pânze de paianjen stratificate îl creionează.

O masă și un scaun, cu un picior înfipt în corpul unei tinere.
Se numea Sonia - copilă a străzii; naivitate... Îl considera protectorul ei... până când, a venit în vizită cu o străină. Nu i-a plăcut din prima clipă acea femeie - ochii îi pătrundeau, plini de întunecime sufletească, în mintea Soniei. Iar el... cel pe care îl percepea întruchiparea însăși a bunătății... i-au curs vorbe fără noimă, a cuvântat cu străluciri diabolice, în uitătura-i animalică. Femeia aceea necunoscută, însetată parcă la auzul imaginilor, pe care el le descria...

Un moment și a fost de ajuns: i-a sucit gâtul Soniei, cu ușurință și precizie. Bărbatul părea în transă. Nu a schițat un gest. Era fascinat, de răcoarea apropiatei morți, de tempo-ul sângelui.
[...]