marți, 30 martie 2010

Beznă ideatică

[World so Cold by 12 Stones]



Zi însorită. Nu mai rețin exact - vară?, îndeajuns de cald, ca muștele să roiască băzâitor, pe un cadavru proaspăt. Mai exact, al unui câine, călcat de o mașină, catapultat la marginea drumului. Sângele îi năclăia blana. O labă i se mișca spasmodic, în ritm de inimă străpunsă. Prăfuit, ca o piesă de porțelan vechi, dintr-o casă părăsită, trupul câinelui de care-ți zic, zăcea-n plină zi, chinuindu-și suflul între vietăți umane.

L-am privit fără milă, fără sentimente, detașată. Mă fascina mișcarea aceea ritmică, ce-i scutura corpul. Părea să nu mai înceteze.



Mai puternic totuși, m-a înfiorat moartea unei persoane. Dar nu în sensul zguduitor al dureroasei păreri de rău. A fost cât se poate de ciudat. Mirare, uimirea că nu am luat parte la moment - lovitura abia atunci a fost cruntă: de ce? De ce să doresc să asist la moartea individului? Până unde mă va împinge fascinația inevitabilului!?

Iată, am decis: îmi voi înscena propria moarte. Nu îți imagina ceva spontan. Din contră, mi-am calculat fiecare pas și apoi, convinsă de reușită, am pus în aplicare ideea.

Am sunat un apropiat, după ce mi-am tăiat venele mâinii stângi. S-a speriat teribil. A încercat să mă convingă, că sinuciderea nu e o soluție - nu avea niciun habar despre ceea ce eu urmăream de fapt. Am întrerupt legătura telefonică și am crestat și încheietura mâinii drepte.

Știu, vei zice - Cum ai putut fi atât de insensibilă!? De ce ai implicat persoane dragi, în așa-zisa experimentală moarte? Ce nevoie ordinară îți poți manifesta! bla-la, și-așa mai departe - dar nu s-a petrecut întocmai. Situația reală o confirm, mai mult decât stupidă. Serviciul de salvare nu răspundea apelului meu. Da, cât se poate de necrezut. Aveam de ales: voi amâna încercarea, sau voi continua cu mijloacele posibile?! Am luat calea celei de-a doua portițe. Ridicol poate, necesar însă.



[...]



Uneori, e doar aroma cafelei... sau poate privirea involuntară a unui om pe stradă; se întâmplă totuși, să se adune detaliile ca într-o ladă de zestre. Dacă e bâzâit de muscă, miros umed de păpădie în orele dimineții ori chiar coperta îndoită a cărții? Probabil convingerea interlocutorului. Nu contează natura ei, e muză.

Un comentariu: