duminică, 7 martie 2010

Ritualicul mizeriei

[Bittersweet by Apocalyptica]


[...] Te întreb: „E murdară lumea?”

Nu catadicsești, nici măcar să-mi îndrepți o uitătură specifică!

Stai cu spatele la noi. Cu o ceașcă de cafea, în mâna stângă, în vreme ce dreapta, o ții vexat în buzunarul pantalonilor oldies.

Respir zgomotos. Nu încerc să atrag atenția - atitudinea ta însă, îmi dă lesne de înțeles: nu dorești, să iei în considerare chestiunea, iar asta e ceea ce mă aduce la exasperare.

Liniște încremenită se instalează în încăperea răcoroasă.

Mă ridic de pe scaunul cu spătar imperial, incomod, ca toate celelalte de altfel, cu care ai completat mobilierul. Iau în primire clapele pianului, bătrân și el, dar cu meticulozitate întreținut.

Andrea, parcă separat de noi, contemplă scena, pipându-și tutunul aromat.

„Tu ce părere ai?”

Preferă să mențină o clipă de silentium, înainte de a oferi răspunsul la orice întrebare. Îi simt zâmbetul de superioritate în voce:

„Te-ai adresat oii negre, draga mea! Cine-mi sunt eu să judec lumea!?”

Fără să-mi încetez cântul - „De fapt, lumea e cea care te-a corupt, Andrea. Nu-ți dărui într-atât de multă însemnătate! Fără de ea, fără de lume, ai fi fost chiar și în clipa prezentă, sub fusta mamei. Sărmana, omorâtă la-ntâmplare... ooh, dar câtă cruzime!”

Nu foarte incriminatorie, dar evidentă, reacția e imediată - Andrea elimină fumul din plămâni cu rapiditate și, așa... în aerul înecăcios, încremenește, ca în fața unei vedenii.

„Azi, săgețile tale veninoase lovesc în plin, Amelia.” Din aceeași poziție, te observ în reflexia geamului, fixându-mă cu privirea, aproape amenințător. „Poate...”

Te întrerup tăioasă: „Deloc! Nu e vina mea că nu vă suportați pe voi înșivă! Pfa! Cine-a mai pomenit!?” Mă întorc pe taburet, părăsind clapele și cântecul meu funebru se evaporă, în vechimea pereților tapetați. „Spune, tu, Andrea! Un secret nu rămâne niciodată pe deplin îngropat...? M, dar creezi impresia, că-ți lipsește priceperea. Așa deci: grijă mare! Nu te vrem după gratii. Nu ne ești de niciun folos, într-o asemenea situație! Încă nu ai realizat?”

Broboane de sudoare acoperă fruntea învinuitul. E livid. Tremură, nu își stăpânește deloc emoțiile.

Aproape agasată: „Andrea!”

Tresare și mă amuz: „Repede își mai pierde un individ cumpătul!”

„Poftim în ce stare l-ai adus...” Mi te adresezi, ca unui copil răzgâiat. „Amelia...!?”

Glacială, îți întorc vorbele: „Te privește, dacă vrei să rămâi indiferent. Dar slăbiciunile nu ne sunt de niciun folos. Iar dacă, simplele-mi aluzii l-au adus în postura de acum... ne putem aștepta la orice.”

Durează un scurt moment de liniște timpul, în care cântărești cele spuse de mine și îl scrutezi pe Andrea. Apoi i te adresezi: „Ascultă și ia seamă: orice sentiment ai pentru femeia aceea, conștientizează - te-a folosit. Iar interesele ei, dacă nu erau bănești, de orice altă natură ar fi fost, ți-erau categoric dăunătoare. Din clipa de față, ea nu mai există pentru tine. O vei însoți pe Amelia în călătorie.”

„Scuză-mă?” Stupefiată, îmi dezaprob auzul. Te prefaci, să nu mă fi auzit. Mergi mai departe și-i vorbești lui Andrea:

„Mă ocup eu, de cea care ți-a otrăvit mama. Da, Andrea, asta a făcut. A otrăvit-o. Nu știai. Nu te-am slăbit din ochi, măcar o secundă. Încă o greșeală - nici nu ți-ai dat seama. Dar nu mai contează, vei avea destul timp, să-ți exersezi abilitățile în zilele viitoare. Acum, părăsește camera, profită și odihnește-te.”

Păstrez muțenia, până Andrea se simte stăpân pe picioare și închide ușa în urma lui. ... Pașii îi răsună greoi, pe scările ce duc la etaj... se pierd.

Abia acum, lași ceașca de cafea, pe suprafața lucioasă a pianului și mă pironești, admonestându-mă:

„Iată șansa: scapă de el!” Îmi întorci spatele, cu pumnii încleștați în buzunarele pantalonilor.

„Încă nu.” Ești mai mult decât surescitat, executând o piruetă de 180° ca să mă privești. La vederea zâmbetului meu machiavelic, îți încleștezi maxilarele. Citești în căutătura mea mândră, cele ce mintea mi-a copt: „Am să-l supraveghez îndeaproape, punându-l să îndeplinească toată treaba mizerabilă. Nimeni acolo nu îl cunoaște. După... îi ard leșul.”

Strâmbi din nas: „Nu va fi în stare. Cred că o iubește pe Cilia. Sau o iubea, până acum nici 3 minute. Ori asta înseamnă că...” Zâmbetul nu îmi dispare, din contră! „Ah, înțeleg, asta urmărești: să-i folosești ura!?”

„Exact. Poate îi chiar promit o revanșă!” Nu îmi rețin năvala hohotelor! Tu însă, rămâi gânditor.

Când râsul meu încetează, reiei subiectul. Glasul îți sună a neîncredere, parcă temere: „Ești absolut sigură, că ți-ai jucat perfect rolul?” Accentuezi insinuant cuvintele „absolut” și „perfect”.

Mă încrunt: „A gustat fiecare cuvânt al presupusei Cilia. M-a venerat, câtă vreme am fost ea. Și a mușcat momeala! - doar, ți-am relatat întregul joc. Dacă Cilia i-ar fi cerut să te omoare, așa cum e el - un nevrotic - nu ar fi ezitat.”

O strălucire întunecată fulgeră privirea ta, încleștată cu a mea. Dar, aparent, nu remarc detaliul, ci închei pauza dramatică prin: „Mi s-a confesat, e un trădător. Voi avea grijă să plătească, pentru fiecare cuvânt ciripit.”

6 comentarii:

  1. Daca e murdara lumea?E jegoasa.Imputita.In descompunere.Miros de cadavru peste tot.

    RăspundețiȘtergere
  2. @Persephone: Noi suntem descompuși... dacă tot e să alcătuim o lume!

    RăspundețiȘtergere
  3. Cand am zis "lume" m-am raportat la oameni.Ce e si lumea asta pana la urma ?Nu ma lua in seama ,sunt abia trezita si ma simt ca naiba.
    Imi vine sa fumez.O tigara cu prospetime si roua curata in zori de dimineata.Si vreau ceva abraziv sa imi linga talpile.

    RăspundețiȘtergere
  4. @Persephone: :)) De când dormi tu la orele astea? Aici va fi o noapte albă.
    Păi, maică, noi nu suntem oameni?

    RăspundețiȘtergere
  5. Aici noapte alba ,incetosata,zbuciumata,habar n-am.Ceva haotic oricum.
    Oameni suntem , da nu oamenii aia practici ai lui B .Russell,daca iti mai amintesti.

    RăspundețiȘtergere
  6. @Persephone: Ohooo, ai nimerit: tocmai am luat filosofia de guler :-?

    RăspundețiȘtergere