vineri, 2 aprilie 2010

Bolovănoasă făcătură

[...] E de notat: trăiesc la bloc. Vreau să subliniez însă următoarele: nu mi-aș da apartamentul, nici pentru alte enșpe mii de case. Bun, că tot am precizat asta, să trec la ce vroiam de fapt să spun.

Pf, să întreb, pardon: de ce goangele își găsesc moartea pe spate? Adică, asta e forma lor de sinucidere? Tocmai am observat o goangă-gigant, pe o carte ( care slavă stelelor nu e a mea ), cu burta ei turtită și traversată de linii, înfiptă de piciorușe ( liniate și astea - segmentate na! ), strategic, lipsite de vlagă. Oare de ce se sinucid ele într-una? Parcă era vorba aceea - gândacul de bucătărie dansează salsa.

Ce s-a-ntâmplat? Nu mai dansează insectele salsa? Ridicol! Ba sigur că o fac, dar apoi... își dau duhul.
[...]





Îmi pare incredibil, că mai mult de 100 de oameni ascultă așa niște aberații. Ce adunare mai e și asta?! Lumea o ia pe rozetă rău de tot... Sau, poate că disfuncția le dă totuși dreptul, la crearea unor iluzii.

Ies neobservată, din sala de conferințe, izbind ușa de intrare, așa... ca de rămas bun! Halal conferință. Ce să-i faci - s-au adunat numai hermafrodiți.

Nu pricepe eronat, sunt doar... de o parte a baricadei.

Ei nu sunt oricum vinovați, dar mă așteptam la o cu totul altă discuție pe tema problemei; iar când minunea aceea de el-ea a luat cuvântul, despre cum gândacii atrag numai la apartamentul individului și, posibil, datorită bisexualității ei-lui, mhm, imaginează-ți - stânga împrejur, primul chioșc de ziare deschis!

Acută nevoie de un subiect revigorant! Culmea, prima pagină a ziarului, pe care-l consideram serios, anunță tocmai întâlnirea ăstora! Cruntă soartă!

Înainte de a-mi expira zgomotos agasarea, un titlu de-o șchioapă îmi atrage atenția: „Galeria de artă 'Hermafroditus' deschide azi ușile de zahăr picant”.

Izbucnesc în hohote de râs! Recunosc clădirea, din pozele alăturate articolului, de fapt - nu e departe de locul unde mă aflu, așa că îmi îndrept pașii spre porțile, ce promit a fi zaharisite picant.

Expoziția fotografiilor e intitulată „Androgin” - potrivire de nume, contopirea aceea a nimfei cu a unui bărbat? Posibil.
Dac-aș găsi o persoană să-mi dezlege fermecător ițele!

- Galeria îmi aparține...
Instinctual închid ochii, încleștez maxilarul: 'La naiba! dacă vocea asta răgușită aparține unui... dar e adorabilă!'

Mă întorc să privesc făptura - un el - ha! Îi zâmbesc politicoasă. Mi-a citit nedumerirea? Sau, de ce mi se adresează, oferindu-mi o întreagă istorie a numelui?

- ... o prietenă de-a mea, au batjocorit-o niște... oameni. A murit la scurt timp după. Am decis să îmi intitulez galeria...
- În amintirea ei?
Nu mă pot înfrâna.
- Mhm, da.

Îl privesc compătimitor. Dacă expunerile nu îi vor fi strălucitoare, artiștii vizionari, mă cam îndoiesc de reușită. Se îndepărtează cu un gest al mâinii stângi, prin care mă poftește, să admir lucrările fotografului căruia, spre rușinea mea, nu îi rețin numele.

Ce să vezi? Ca piesă de rezistență a prezentării, un gândac malefic ce se zgâia din centrul unui bob de sare, aflat pe o masă veche de lem masiv... și, mă rog, restul detaliilor.

Înăbuș avalanșa hohotelor și îl caut din priviri, pe deținătorul galeriei. Mă observă - probabil servește aceeași poveste dramatică, persoanei în compania căreia se găsește - și se apropie îndată. Surâde.

Nu e nevoie să pun întrebări, singur explică viziunea artistului, în legătură cu fotografia, apropo, fără titlu.

Își încheie comentariul apreciativ:
- ... E mai mult decât profunzime.

Zâmbesc, cu dinții încleștați, zicându-mi: 'Râzi și nu reușești, decât să te afișezi bolovănoasă!' Lui, îi promit să mai vizitez „Hermafroditus” și, cu o carte de vizită nouă în buzunar, plec spre casă.


Apartamentul cald mi se deschide cu adorare. Pe pragul dormitorului, stă tolănită o goangă-gigant. O zdrobesc scârbită, cu un papuc din debara.

Nu îmi plac gândacii!

Un comentariu: