luni, 24 mai 2010

Apoplexie

E un perete de sticlă. Prin el, mă destram și pătrund o nouă dimensiune.
Nu viață de dincolo de moarte, nu moarte.
... Doar o altă fereastră existențială.

Particulele mi se reunesc, redevin un tot.

Dar mi-am uitat glasul. Mi-am uitat vocea și fumez.
Stau pe un taburet și contemplu lumea din care am venit.

Îi întorc spatele și, în aceeași poziție - cu un cot rezemat pe genunchiul stâng - trăgând fumul în piept, încerc să-mi identific prezența.
Respir adânc, expir... procesul se dorește repetat. Îl reiau, ca într-o joacă de copii.
Îmi privesc mâinile, degetele lungi, palide, reci; mi-am păstrat mișcarea voalată a încheieturii.

Se aude un suspin. E vag, foarte vag... se va fi pierzând în neant.
Undeva pare să apună un soare.
Culori se întretaie, creionează în sticlă, asemenea unui tablou, o imagine întoarsă.
Întunecime apoi.

Și iată-mă, sub un cer înstelat, lipsit de lună, respirând anevoios - am alergat, în căutare de maci. N-am găsit decât umbrele lor, presărate pe lucirea căilor ferate... se dispersau, în înmugurirea zorilor.

[...]

Apă rece lovește carnea-mi flămânzită.
Tremur pleacă dintre oscioarele spinării. Prinde, în gheară sălbăticită, trupul schingiuit.
O cruce de lemn îmi înghesuie pielea de pe tâmplă.
Voci tâmpe rostesc ritualic, un vers putred, în cadență.

[...]

Am cules florile soarelui. Le-am împreunat tulpinile, cu grație de lebădă străpunsă-n zbor.
Îmi rânjeau geloase!

Vânt fredonează norilor un tango.
Și se pornesc picuri mari, reci, amari de ploaie, să se izbească de frunzele înmiresmate ale merilor.

Privirea mi se năruie și mă trezesc la o realitate, ce nu-mi pare aievea.
- Dahlia? Tocmai au intrat Da și Nu. Vino, să-i saluți!
Orbitele-mi sunt goale.
Hăuri mă pietrifică.
Urlu-n pustie! Nimeni s-audă, nimeni s-asculte.
Îmi pierd patosul. Mă prăbușesc.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu