duminică, 16 mai 2010

Năruire

Mă amestec în tine. Refuz timpul, reneg lumina.
Plecăm pleoape și ne uităm în depărtările reci.

Mi-am uitat sufletul Acolo.

Întuneric în mine. Bufnițele ciugulesc moarte.
Pieptul nu saltă în ritmul aerului, învăluit în fum, trosnește ca jarul în pâlpâirile-i ultime.
Mi-am reîntâlnit suflul - era în bătaia unei țigări aprinse, pufăia nemulțumit, necăjit chiar! Surâd. Oftează.

Culc la pământ, brațele osoase. Un fulger aprinde cerurile; scânteia și-o trimite. Tumultuoasă, răzbate dimensiunea. Aerul, încărcat de ploaie, miroase-a nemurire. Nu rețin... graiul îți era tremurând.

Revin, mă îndepărtez, fredonându-mi uitătura.
Decid asupra lor: le smulg penajul, le dăruiesc șoareci, le-ascult vaietul apropiat... se vor fi stins. Așa... despuiate, bufnițele-au trecut în neființă.
Mirarea cutremură pielea, șira spinării se-ndreaptă dureros.

„Nu te mai dorește nimeni Acolo, pleacă!”

Pășim paralel, adânciții distanțării.
Agale, presărate vorbele în negură, se sting.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu