joi, 17 iunie 2010

Din categoria bolilor

Se întâmplă.

Uneori, chiar dacă nu dau ascultare unui sfat, ori... nici să mă gândesc că „aș putea oare vreodată să fac?” acel ceva, pe care cineva mi-l spune...

Rămâne... întipărit, în memoria mea diabolică, ascuns pe acolo, în vreun ungher, de unde își face apariția, asemenea unui clown - ființă de-a dreptul monstruoasă!, în plin soare, zâmbind cu buzele pictate, sângerii, pe un fundal de piele acoperită cu ( nu-știu-câte ) straturi de pudră.

În altă ordine de idei, capătă o formă universal-acceptată. Pe nesimțite, mi se strecoară sub piele și... se produce, la un moment dat, ca și când ar fi o ( mai-mult-decât ) normalitate.

Numesc asta frustrant.

Și iată-mă, făcând un gest, față de care ani, mulți ani, am purtat o teribilă repulsie. Dar... opțiunile se modifică de la o zi la alta; convingerile, nu la fel de frecvent, însă și ele... se modelează în timp.
Așa deci, îmi asum purtarea respectivă, de parcă îi sunt perfect acomodată.

Întâmplarea face că... sfârșesc, pe un fotoliu inconfortabil, în fața unui medic imbecil, ce-mi spune cu regret ( profesional-necesar ) întipărit pe moaca lui: operație! - singurul cuvânt, pe care-l pot înțelege. Îl observ scris cu litere mari, negre, imprimat în propria-mi conștiință.

Îmi oferă de fapt un motiv întemeiat, pentru a mă arunca-n primul șanț! Dar mă abțin. La ce bun?

Revenindu-mi întrucâtva din surpriză, îl supun inevitabilului interogatoriu: cum va decurge operația; unde, cu exactitate, va fi incizia; unde prinde contur carnea moartă... etc.
Și cea mai importantă întrebare: câte dintre paciente au scăpat pe picioare, nu între patru pereți de pământ.
Evident, nu sunt prima dintre posibil/deja muribunde, care se gândește la așa ceva, nici prima proastă. Nerăbdătoare, îi întrerup polologhia așa-ziselor noi posibilități:

„Sinceritate, se poate!?” Clipește de vreo zece ori confuz, se împotmolește în niște bâlbe scandaloase, în vreme ce eu îmi plimb ochii prin hăurile craniului. Agasată: „Să-nțeleg că... nu prea, nem supraviețuitoare în circul ăsta de sânge, bisturiu, halate albe și mese de operație?”

Mulțumesc pentru răspunsul ( dat-din-umeri ) franc și îmi iau tălpășița, făcându-mi singura promisiune ce-mi ridică, pe moment, moralul: ronțăială de mere verzi și acre!

Poate că un psiholog m-ar explica: din excesul crezului „sunt stăpâna situației”, din teama de operație și, nu în ultimul rând, teama apropiatei morți care planează asupra-mi...

Ce fac?... hmm. Facil să recunosc anumite aspecte: am cunoscut câteva persoane, care au murit din cauza aceluiași tip de îmbolnăvire a organismului.
Într-o criză a sinelui - refuz să fiu aruncată, în prăpastia eternului. Pur și simplu, nu doresc să dispar în Iad/Rai, sau cine știe, să mă metamorfozez...
Cu alte cuvinte, pentru că prea mult ador încarnarea asta...


Pe când pregătesc o cină... mă găsesc, tăind niște carne, cu un cuțit uriaș...
Într-o clipă, mintea-mi clachează. Agățată de ceva, care mă obligă să-mi localizez tumoarea, ca mai apoooi... ei bine, strâng din dinți versus pleoape și-mi testez lama cuțitului, în propria-mi carne.


Cunoști citatul ăla stupid: zâmbește, nu se știe cine se poate îndrăgosti de surâsul tău, ceva asemănător, pentru disperații din maratonul-dragostei? Mă îndoiesc, că vreun individ ar fi răpus, de patima dragostei, văzându-mi rânjetul. Dar în fine.

Suport dureroasa scurgere de sânge și... a altor... cât să-mi inspectez interiorul, cu degetele împinse de o curiozitate aparte, pornite în căutarea tumorii.
Între timp, își face apariția unul dintre invitați. Individul - în deplinătatea facultăților lui mintale.


Nu pot, decât să-mi imaginez grotescul imaginii pe care i-o ofer: eu - rezemată de perete, având un cuțit într-o mână, sângele scurgându-mi-se odată cu toată căldura... și privirea-mi nedumerită, tâmpă!

Mă pătrunde șocul... Urlete, curent în jur, diferite materiale atingându-mă în treacăt, pași, grabă în vorbe rostite... apoi, totul se rezumă la trezirea-mi triumfală!

... Să tot fie trei ani.

joi, 3 iunie 2010

AIDS





Întâmplarea? Clasic tradițională.

Într-o cameră de hotel obraznic. Se petrecea acum câteva ore. Audiența - fariseică, legăna melodia confuz...
Sihastră, mă înconjuram de un fum înecăcios, de țigară aromată, într-un colț întunecat al salonului.
Înregistram molatica mișcare, ca de marionete uitate-n praful podului, cu miros de vechitură.



[...] De regulă, doar asta mă determină să accept invitații. E singura modalitate de a percepe tacit, cele ce mă înconjoară - în extremitatea unui cerc vicios.
Într-atât de moleșitoare e atmosfera, încât îmi las fizicul, pozând pe retina indivizilor, păstrându-mă în impenetrabilul apăsător.


Îmi aleg victimele? Nu. Deloc necesar să-mi exersez detaliul, în grija minții. Se ademenesc singure. Privirea - magnetism, ispită.
Și ce poate fi mai plăcut, decât să crestez, până la sângerare, psihicul uman? M, deliciu! [...]




În seara aceea, fețele persoanelor nu inspirau ființare; însuflețirea specific-prezentă, la evenimentele mondene, întârzia s-apară. Ori chiar nu mai exista...

Dansatorii - păpuși de cârpe, se învârteau anemic, tardiv, în centrul încăperii.
Căzută în desuetudine, dăinuia pentru un final plăsmuit-epopeic, o lume a petrecerilor. Păreau toți să o conștientizeze.

Plictisită, nu mi-am tergiversat dispariția, strecurându-mă neobservată în holul hotelului.
O umbră, tolănită pe unul dintre fotoliile de piele crem, pufăia alene din trabuc.
Înzestrată cu o gestică desăvârșită, ireală, m-a poftit să iau loc, indicându-mi un fotoliu apropiat ei.

- Probabil ai auzit, pomenindu-se de nenumărate ori numele meu. Sunt...
Și mi s-a prezentat. Într-adevăr, îi auzisem povestea, de pe buzele mai multor limbuți.
- Te-am urmărit într-o conferință. Hmm, biciul vorbelor tale... cam umed!
Ironia o citeam în uitătura-i secătuită. Tăceam. A continuat:
- Cât timp, 13 ace infectate îmi străpungeau carnea, mi-am fixat călăii în oglindirea sângerie, în care mă scăldam.



[...] Mă trezesc brusc. Un alt coșmar între oglinzi paralele, prinde contur de umbre...