joi, 17 iunie 2010

Din categoria bolilor

Se întâmplă.

Uneori, chiar dacă nu dau ascultare unui sfat, ori... nici să mă gândesc că „aș putea oare vreodată să fac?” acel ceva, pe care cineva mi-l spune...

Rămâne... întipărit, în memoria mea diabolică, ascuns pe acolo, în vreun ungher, de unde își face apariția, asemenea unui clown - ființă de-a dreptul monstruoasă!, în plin soare, zâmbind cu buzele pictate, sângerii, pe un fundal de piele acoperită cu ( nu-știu-câte ) straturi de pudră.

În altă ordine de idei, capătă o formă universal-acceptată. Pe nesimțite, mi se strecoară sub piele și... se produce, la un moment dat, ca și când ar fi o ( mai-mult-decât ) normalitate.

Numesc asta frustrant.

Și iată-mă, făcând un gest, față de care ani, mulți ani, am purtat o teribilă repulsie. Dar... opțiunile se modifică de la o zi la alta; convingerile, nu la fel de frecvent, însă și ele... se modelează în timp.
Așa deci, îmi asum purtarea respectivă, de parcă îi sunt perfect acomodată.

Întâmplarea face că... sfârșesc, pe un fotoliu inconfortabil, în fața unui medic imbecil, ce-mi spune cu regret ( profesional-necesar ) întipărit pe moaca lui: operație! - singurul cuvânt, pe care-l pot înțelege. Îl observ scris cu litere mari, negre, imprimat în propria-mi conștiință.

Îmi oferă de fapt un motiv întemeiat, pentru a mă arunca-n primul șanț! Dar mă abțin. La ce bun?

Revenindu-mi întrucâtva din surpriză, îl supun inevitabilului interogatoriu: cum va decurge operația; unde, cu exactitate, va fi incizia; unde prinde contur carnea moartă... etc.
Și cea mai importantă întrebare: câte dintre paciente au scăpat pe picioare, nu între patru pereți de pământ.
Evident, nu sunt prima dintre posibil/deja muribunde, care se gândește la așa ceva, nici prima proastă. Nerăbdătoare, îi întrerup polologhia așa-ziselor noi posibilități:

„Sinceritate, se poate!?” Clipește de vreo zece ori confuz, se împotmolește în niște bâlbe scandaloase, în vreme ce eu îmi plimb ochii prin hăurile craniului. Agasată: „Să-nțeleg că... nu prea, nem supraviețuitoare în circul ăsta de sânge, bisturiu, halate albe și mese de operație?”

Mulțumesc pentru răspunsul ( dat-din-umeri ) franc și îmi iau tălpășița, făcându-mi singura promisiune ce-mi ridică, pe moment, moralul: ronțăială de mere verzi și acre!

Poate că un psiholog m-ar explica: din excesul crezului „sunt stăpâna situației”, din teama de operație și, nu în ultimul rând, teama apropiatei morți care planează asupra-mi...

Ce fac?... hmm. Facil să recunosc anumite aspecte: am cunoscut câteva persoane, care au murit din cauza aceluiași tip de îmbolnăvire a organismului.
Într-o criză a sinelui - refuz să fiu aruncată, în prăpastia eternului. Pur și simplu, nu doresc să dispar în Iad/Rai, sau cine știe, să mă metamorfozez...
Cu alte cuvinte, pentru că prea mult ador încarnarea asta...


Pe când pregătesc o cină... mă găsesc, tăind niște carne, cu un cuțit uriaș...
Într-o clipă, mintea-mi clachează. Agățată de ceva, care mă obligă să-mi localizez tumoarea, ca mai apoooi... ei bine, strâng din dinți versus pleoape și-mi testez lama cuțitului, în propria-mi carne.


Cunoști citatul ăla stupid: zâmbește, nu se știe cine se poate îndrăgosti de surâsul tău, ceva asemănător, pentru disperații din maratonul-dragostei? Mă îndoiesc, că vreun individ ar fi răpus, de patima dragostei, văzându-mi rânjetul. Dar în fine.

Suport dureroasa scurgere de sânge și... a altor... cât să-mi inspectez interiorul, cu degetele împinse de o curiozitate aparte, pornite în căutarea tumorii.
Între timp, își face apariția unul dintre invitați. Individul - în deplinătatea facultăților lui mintale.


Nu pot, decât să-mi imaginez grotescul imaginii pe care i-o ofer: eu - rezemată de perete, având un cuțit într-o mână, sângele scurgându-mi-se odată cu toată căldura... și privirea-mi nedumerită, tâmpă!

Mă pătrunde șocul... Urlete, curent în jur, diferite materiale atingându-mă în treacăt, pași, grabă în vorbe rostite... apoi, totul se rezumă la trezirea-mi triumfală!

... Să tot fie trei ani.

5 comentarii:

  1. Sper ca nu e adevarat!!!!!!!1On nu...Rox nu a face asta...e imaginatia ei nebunaaaa pe care o ador....:*:*:*:*:*:*

    RăspundețiȘtergere
  2. @Corina @Anida (oare Adina?):

    Măi, uneori întâmplările reale sunt terifiante. Te marchează, într-o așa măsură, încât, în zăpăceala momentului, nici nu le percepi gravitatea. Și-apoi, se confruntă cu un strop de imaginație - e și asta o probabilitate.

    Depinde ce anume te sperie că ar fi adevărat.

    RăspundețiȘtergere
  3. Logic ca Adina;))Mda intr-adevar...si uneori amestecand putin imaginatia cu intamplarie de zi cu zi poti percepe din cu totul alta perspectiva semnificatiile momentelor prin care treci....

    Esti ....minunata....si ceea ce vrei sa faci mai departe iti va veni ca o manusa...perfect!

    Te pup nebuna mica.

    P.S.:Nu ma sperie ca ar fi ceva adevarat...ceva grav....pentru ca fiecare intamplare are rolul ei in evolutia noastra....chiar daca trebuie sa citim printr randuri;)

    RăspundețiȘtergere
  4. @Anida: Oh, merci beaucoup! [brrr, adorrrabile mai sunt fulgerele! :O]

    Uneori, încurajarea asta, de care ne legăm cu demnitatea specific umană ( 'nea Sisif... ), poate să nu pătrundă conștiința-ntr-un timp record și mna - evoluție pierdută-n neguri...

    Dar da, trebuie să citim printre rândurile genelor... :)

    RăspundețiȘtergere