duminică, 25 iulie 2010

Cotidian

Pe stradă... nu știu exact unde - m-am rătăcit. Ce contează?!
Plouă și mi-e frig.
Pantalonii scurți îmi atârnă, îngreunați pe picioarele umezite tot la 3 sec de o nouă rafală rece... bluza-mi diafană, de asemenea... pare neglijată pe trupul meu.
E încântătoare senzația. Mașinile oprite parcă-n timp...

Îmi alunecă tălpile-n sandalele cu toc, așa că-mi desfac baretele și o pornesc desculță pe trotuarul-râu.
Streșini, canalizări nu mai fac față cantității de ploaie... orașul e sub apă...
Vântul - prea puternic. Renunț la umbrela inutilă.
Pe vârfuri... pășesc confientă.
Mă prefac insensibilă la temperatura scăzută a apei.

G, într-una din mașinile staționate, îmi face semne. Glasul îi e înghițit de vuietul ploii.
O ultimă piruetă. Părul mă biciuiește fin pe obraji.
Ridic privirea spre norii joși și, câteva secunde lungi, le petrec într-o delicioasă, seducătoare înlănțuire cu ploaia.
Printre faruri, îmi fac observată silueta fantomatică. Traversez strada în zig-zag și ajung la G.

-
Ești nebună!?


Nu îi răspund... Mă las doar pe spătarul moale, comod...
Zâmbesc un zâmbet ud, cu pleoapele plecate ritualic.


-
Merg acasă. Ai nevoie de ceva de-aici? Veneam să te iau și pe tine... când... ah! Ce nebună!

- Nu, nimic. Să mergem... Sigur... maima își așteaptă fiii rătăcitori... fii ai furtunii!

G mă mai privește o dată cu un surâs deschis, sprâncenele și le menține încruntate și-apoi izbucnește-n hohote...


Panorama orașului natal ni se dezvăluie, sub rafalele dezlănțuite ale aceleiași ploi...
Evident, eu reconstitui imaginea de „nebună-udă-leoarcă” - un prosop-turban în jurul podoabei capilare și-un halat pufos, necesar după dușul fierbinte, la care mă supune maima.

Îmi primesc apoi cafeaua tare, amară... și mă angajez în discuțiile etern-familiale...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu