sâmbătă, 24 iulie 2010

La poale de sanctuar

[...]
Gânduri haotice, adesea deloc conturate și mult prea străvezii, în memoria...
[...]



Poate mi se trage de la „Gestapo”-ul lui Sven, ori poate de la drama ieftină ( totuși, destul de profundă ), pe care am vizionat-o într-una din zile.
Posibil, momentul...
Mai multe motive îmi tergiversează gândurile, și așa aiurite.

Sunt lucruri, de la care mă sustrag, atunci când am senzația sufocării în propriul sine. Un exemplu ar fi încercarea-mi nereușită de a inventa o istorioară. De a scrie... lăsându-mă pradă unei lumi inexistente. Nu perfectă imaginea respectivă, dar bănuiesc, departe de adevărurile minții mele.

Eșec.

Ce mi-e un an? Sincer. Atât de teribil, de ridicol repezit curge timpul. Încât îmi vine să mănânc pământul până-n sălbăticie și odată acolo, să răcnesc cât mă țin plămânii: lua-te-ar infinitul, să te ia-n anonimat! Dar timpul există deja-n infinit, ca o nenorocită creație a omului, din dorința de a-și măsura evoluția...

Ce repede-a trecut un an. Îmi privesc zilele din el și par atât de multe la numărătoare. Lua-te-ar naiba, timpule! O plăsmuire veche...

Și te-ntreb: ești bine? Evident, nu îmi poți răspunde. Dar eu continui să-ți vorbesc. Și îți spun ultimele noutăți. Despre mine, despre cei care te cunoșteau. Despre natură și schimbările ei frecvente - adaptările-i la atrocitățile umane. Sunt zile din an apus, pe care mi le amintesc vag, dar reușesc să-ți redau o cât de cât completă panoramă a lor. Mai strecor uneori și o vorbă de noroc, în așteptarea reacției tale, de parcă mi te-ai afla alături.

Și toată ideea asta, e numai efort al imaginației mele: nu reușesc să fac așa ceva. Cum, poate, unii oameni acționează. Nu îți vorbesc și, adesea, mi te îndepărtez din memorie, astfel încât nu mai pot să-mi schițez expresia feței tale. De fapt, niciodată n-am avut o așa încântătoare ținere de minte, ca să pot susține sus și tare: parc-ar fi fost ieri când... /îmi amintesc perfect.
Din contră: în mintea mea sfârșești vag... cețos și, cu trecerea timpului, pătrunzi tot mai mult în negură, te pierzi în neant.


Mă cuprinde iar tremurul...

Superficial din partea unora să născocească un-nu-știu-ce pentru fiecare poveste ascultată. Totul se nuanțează, capătă alt sens... se duce pe râpă. Frustrant e că nu reușești să le schimbi viziunea - le încântă gândurile, gâdilați de propria versiune. Și-atunci se agață de aceasta, zâmbesc la varianta adevărată, însă o refuză cu îndârjirea unui copil.

Mai zilele trecute, fumam pe banca verde din cimitir.
„Oare oamenii ăștia se bucură, că le ținem companie atât de des?” Nu mai rețin din partea cui a răsărit întrebarea: Rurenka sau Naga!?
„Amândoi au prins războaiele mondiale. Uau!, au trăit, nu glumă.” - bătrânii, a căror piatră funerară se găsește lângă legendara bancă verde, au viețuit peste 80 de ani...

Și-atunci mi-am dat seama: un an de când.


[...]
Undeva între „Shōgun” și câteva sute de km depărtare de lumea mea...
Îmi fac apariția în viața unora asemenea unui miraj - iluzie deșartă, care se va fi metamorfozat peste noapte într-o nălucă, un coșmar întreținut fără de voie.
[...]


Realitatea se adeverește a fi alta. Îi lecturam, da, lui Clavell romanul, eram departe de mine și totuși, tu mă cunoșteai cu mult înainte de micile detalii.

Rămâne-vom o enigmă, noi... Pentru unii, o postare demnă de stâlpul infamiei, pentru alții o dureroasă și realitate apusă...
Sinele - un răspuns neclar la o-ntrebare nerostită.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu