joi, 1 iulie 2010

După maci... prin ploaie




A naibii căldură... uleioasă, o simt străbătându-mi șira spinării, pielea subțire... constantă transpirație rece, lipicioasă, enervantă prin ordinara-i prezență.

E rece. Lichidul cafeniu. Așteaptă... creatura relevată din lumină, în strădania ploii.
Mă obosește un bec.

Pădurea, în fața mea, se leagănă în vântul furtunii. Vuiește de viață!

„Dahlia? Spune-mi...”

Ca un răspuns mut, mi se conturează expresia.

„Cum a fost la dezintoxicare?”, întrebi, cu moaca aceea specific stupidă - transmite: „Scuză, nu întreb din curiozitate, ci pentru că ți-ar face bine să discuți despre... Sincer.”

Dar eu nu dau niciun diavol de-al meu, pe sinceritatea ta.
Postat în față-mi, cu mâinile îngrijite, încrucișate cu eleganță pe bazin, mă uimești prin tremurul genelor. Vrei să cred că te-am emoționat? Că...?

„În fine, lipsit de importanță. Te-am rugat să faci rost de ceva...!?”

Te ridici de pe scaunul incomod. Îmi întorci spatele exasperat.
Cu pumnii încleștați, împungându-ți interiorul buzunarelor.

Schițezi un gest de lehamite:
„La naiba, Dahlia! Tu nu poți să vorbești deschis despre... ceva! Nu ești mai puternică renegând comunicarea! Și cui altcuiva ai putea să i te confesezi, dacă nu mie?”

Respirăm în sunetul de tempestă.
„Dintotdeauna mi-a plăcut ploaia. De ce? Realmente nu găsesc un motiv precis. Doar vag... simt! Plăcere de netăgăduit! Să alerg în ploaie... dansez între picurii ei sălbatici. Fulgere să străbată cerurile dezlănțuite. Așa cum plouă acum...”

„Dahlia... ai grijă de tine, adăpostește-te la o adică.”
Și un zâmbet la plecare.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu