luni, 23 august 2010

Amănunte obsesive

Mi-am amintit ceva, găsind o melodie... rătăcită pe aici.

Eram pe Valea Ierii, de 1 mai; câțiva prieteni adunați, vremea... însorită, doar vântul rece, de munte. Drumul, până la destinația precizată, îl parcurg în mașina unor tineri... viitori soți. Drăguți, bla-la.
3 fete cuculete - ocupaserăm locurile din spate - râzând, pline de tinerețe strălucitoare, pălăvrăgim diverse.
La un moment dat, iau o pauză de la discuții: ascultând muzică la căști.


Stă în natura mea - să mă izolez de efervescența celor prezenți.
E un fel de reacție, pe care o am într-o mașină, aflată-n mișcare. Rătăcesc cu privirea, mintea îmi ascultă gândurile, vocea fredonează aiureli... E asemenea unei visări incoerente.
În fine...


Ajunși la locul
( ocupat în fiecare an de grupul respectiv ) din Valea Ierii, tânărul fost-viitor mire - un el blond, cu pletele în vânt, nu foarte lungi, înalt, slab, cu o uitătură altfel, se desprinde de restul, dispare. Înainte însă, îmi cere mp3 player-ul.

Nu era prima dată, când poposeam la Iara.
De fapt, îmi păstrează niște amintiri...
Este locul acela... unde, pentru vecie, se va fi aliat altor spirite, unul pentru care mi l-am vândut pe al meu... printre altele.

Poate vreodată vei ajunge - urcă până la Cetatea lui Gelu. Priveliștea... mirifică!

... Tot aici, am gustat cea mai bună prăjitură, făcută de o bătrânică la 90 de ani, care locuia taman în vârf de munte. Și... hm, hm, nu m-am putut abține: am observat niște mere atât de verzi, uaaaa, și o pălărie la gard... m-am apropiat cu zâmbetul meu de copil și-am întrebat dacă mi se dă un măr - „Sigur, maică!” - toate ceva-uri petrecute înainte de...

Plec să cutreier dealuri, în ideea de a ajunge la niște stânci, care mă fascinează. Se adeverește șansa mea de a rămâne singură pentru prima dată în zonă, astfel că mă strecor neobservată din mijlocul celorlalți.

În urcare... de pe un deal pe altul când, în apropierea stâncilor ce-mi atrăseseră atenția și curiozitatea, mă opresc: de acolo, din înălțimi, cântă.
Dificil să decid: am halucinații, mă cheamă sfârșitul? Sau zbiară... ori, încearcă să cânte zbierând.
Persoana - nimeni altul decât tânărul, pe care l-am descris sumar mai devreme.

Mă întind pe iarbă - mă oprisem la poalele mână-în-mână a două dealuri, ferită vederii - cu mâinile încrucișate sub cap, ochii închiși de soare... Îl ascult cu plăcerea cu care, poate, mă delectez la un concert jazz.
Îl urmăresc apoi, coborând pe lângă mine... fără să mă observe.


... Am dat frâu liber presupunerilor: n-avea voce, de ce să fi ales o piesă greoaie, pe care să-și scuipe plămânii, într-o încercare de a-și elibera ce?, în bătaia soarelui, în vârf de munte, atingând cerurile...?! Aceeași linie melodică, în decursul unei jumătăți de oră, dacă nu mai mult.


Dar nu asta mă pune în dificultate, ci atenția pe care am acordat-o întâmplării, sub auspiciile nasului. Îl avea mare. Mă întreb atunci: dacă detaliul nu ar fi existat, i-aș mai fi păstrat amintirea asta ca o întâmplare simpatică?

marți, 17 august 2010

Another day in paradise





Dacă îmi amintesc? Desenez un cerc cu ochii, după cortina pleoapelor mele lăsate. Întrebarea mă pune în dificultate. Așa deci, mă fâstâcesc pe scaunul mizerabil și tac, o bună bucată de vreme, înainte ca măcar să articulez un sunet.


N-nu știu. N-n...

„Crezi că ceea ce ți-a stocat memoria, ca fiind întâmplarea de care mă interesez, poate fi informație eronată?


Îi arunc o privire piezișă. E agasant când cineva te citește cu o atât de debordantă nonșalanță. Dar trec peste... încerc să nu îmi risipesc concentrarea. Gândurile mi-o iau înainte și se pierd. Mă pierd de subiect, pătrund un vis:


Se face că eram într-o gară. Nu ploua. Peronul era umed. O baltă uriașă îmi stătea la picioare. Mi le vedeam doar de la glezne în jos. Purtam botine crem, foarte plăcută nuanța, comparativ cu restul ce mă împrejmuiau. .... Posibil un detaliu lipsit de importanță.

„Continuă.”

În balta cu pricina, urmăream... cerul, norii cu diversele lor contururi, garniturile de tren... Apoi, eram în vagon, atentă la priveliștea care mi se derula aievea. Un drum de țară... și acolo, la o barieră mâncată de carii, 3 persoane: o femeie și două fetițe. Cea mică, îmbrăcată cu o cămășuță albă și o fustiță roșie cu volănașe, părul brunet. Zburlite îi erau buclele în vânt... flutura o mânuță albă, cu zâmbetul sanct de copil... Trenul scoțând un sunet infernal de fiare care se întretaie, se bușesc... de parcă cerul se prăvălea pe pământ... un sunet ca de final de lume... liniște mormântală scurtă vreme... strigătul unei femei, agonia fiului ei împlântat în geamul spart, viața îi susura, năvălind afară - asemenea unui izvor îi curgea sângele din trup, într-un spasm macabru.

„Nu ai pomenit nimic despre...

Bani?... i-am știut tot timpul alături, până...



Vrea să își păstreze calmul, să-mi dea sentimentul de încredere că interogatoriul la care mă supune este în fapt pentru binele meu. Dar încleștarea mâinii stângi, pentru a-și masca tremurul degetelor, nerăbdarea sângelui din vene, nu scapă neatenției mele simulate.


„Ai mai visat ceva?


Vocea răsună puternic, îmi provoacă durere. Îmi strâng pleoapele, maxilarul mi-e încleștat, iar la suprafața pielii îmi atârnă transpirație rece, lipicioasă. Deschid larg ochii și privind în jur, mă prăbușesc pe spătarul scaunului.

Scăpările mele de luciditate vin rar, pleacă nu tocmai repede, dar starea provocată de ele, este insuportabilă. De parcă m-aș trezi în coșmarul de imagini și sunete care se încrucișează... se adeverește cel mai de scurtă durată vis pe care îl am, singurul care se repetă; îl prelungesc doar conștient, gândindu-mă la el - atunci când sunt predispusă durerii.


„Ei bine? Ce alte...”
Niciunul.
„E frumos să minți? ( îmi vorbește asemenea unui copil, dar m-am obișnuit, e la ordinea zilei între pereții unui ospiciu ) Sau te-ai răzgândit?
Nu.
„Cum dorești.”


Îmi dă de înțeles, că pot să mă întorc în camera mea... Mă trezesc apoi urlând. Oamenii apăruți de nicăieri îmi imobilizează trupul. Încetez să îmi mai agit membrele, încetez să mai zbier. Coridorul împânzit de persoane, murmură cuvinte la care nu ajung. Cineva îmi atrage totuși atenția:


Hahahahhaaaaa, a vrut să fugă... să spargă peretele cu pumnii, și-a zdrobit picioarele... hahhahaaa!


Dacă râsul machiavelic îmi trezește ceva în memorie, acelea trebuie să fie imaginile fizicului meu izbindu-se de pereții holului. Ca o peliculă... mi se derulează în fața ochilor. Am pășit în afara sanctuarului medicinal și, la nici 3 pași... inconștiență - cale liberă reacțiilor demonice.