luni, 23 august 2010

Amănunte obsesive

Mi-am amintit ceva, găsind o melodie... rătăcită pe aici.

Eram pe Valea Ierii, de 1 mai; câțiva prieteni adunați, vremea... însorită, doar vântul rece, de munte. Drumul, până la destinația precizată, îl parcurg în mașina unor tineri... viitori soți. Drăguți, bla-la.
3 fete cuculete - ocupaserăm locurile din spate - râzând, pline de tinerețe strălucitoare, pălăvrăgim diverse.
La un moment dat, iau o pauză de la discuții: ascultând muzică la căști.


Stă în natura mea - să mă izolez de efervescența celor prezenți.
E un fel de reacție, pe care o am într-o mașină, aflată-n mișcare. Rătăcesc cu privirea, mintea îmi ascultă gândurile, vocea fredonează aiureli... E asemenea unei visări incoerente.
În fine...


Ajunși la locul
( ocupat în fiecare an de grupul respectiv ) din Valea Ierii, tânărul fost-viitor mire - un el blond, cu pletele în vânt, nu foarte lungi, înalt, slab, cu o uitătură altfel, se desprinde de restul, dispare. Înainte însă, îmi cere mp3 player-ul.

Nu era prima dată, când poposeam la Iara.
De fapt, îmi păstrează niște amintiri...
Este locul acela... unde, pentru vecie, se va fi aliat altor spirite, unul pentru care mi l-am vândut pe al meu... printre altele.

Poate vreodată vei ajunge - urcă până la Cetatea lui Gelu. Priveliștea... mirifică!

... Tot aici, am gustat cea mai bună prăjitură, făcută de o bătrânică la 90 de ani, care locuia taman în vârf de munte. Și... hm, hm, nu m-am putut abține: am observat niște mere atât de verzi, uaaaa, și o pălărie la gard... m-am apropiat cu zâmbetul meu de copil și-am întrebat dacă mi se dă un măr - „Sigur, maică!” - toate ceva-uri petrecute înainte de...

Plec să cutreier dealuri, în ideea de a ajunge la niște stânci, care mă fascinează. Se adeverește șansa mea de a rămâne singură pentru prima dată în zonă, astfel că mă strecor neobservată din mijlocul celorlalți.

În urcare... de pe un deal pe altul când, în apropierea stâncilor ce-mi atrăseseră atenția și curiozitatea, mă opresc: de acolo, din înălțimi, cântă.
Dificil să decid: am halucinații, mă cheamă sfârșitul? Sau zbiară... ori, încearcă să cânte zbierând.
Persoana - nimeni altul decât tânărul, pe care l-am descris sumar mai devreme.

Mă întind pe iarbă - mă oprisem la poalele mână-în-mână a două dealuri, ferită vederii - cu mâinile încrucișate sub cap, ochii închiși de soare... Îl ascult cu plăcerea cu care, poate, mă delectez la un concert jazz.
Îl urmăresc apoi, coborând pe lângă mine... fără să mă observe.


... Am dat frâu liber presupunerilor: n-avea voce, de ce să fi ales o piesă greoaie, pe care să-și scuipe plămânii, într-o încercare de a-și elibera ce?, în bătaia soarelui, în vârf de munte, atingând cerurile...?! Aceeași linie melodică, în decursul unei jumătăți de oră, dacă nu mai mult.


Dar nu asta mă pune în dificultate, ci atenția pe care am acordat-o întâmplării, sub auspiciile nasului. Îl avea mare. Mă întreb atunci: dacă detaliul nu ar fi existat, i-aș mai fi păstrat amintirea asta ca o întâmplare simpatică?

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu