marți, 17 august 2010

Another day in paradise





Dacă îmi amintesc? Desenez un cerc cu ochii, după cortina pleoapelor mele lăsate. Întrebarea mă pune în dificultate. Așa deci, mă fâstâcesc pe scaunul mizerabil și tac, o bună bucată de vreme, înainte ca măcar să articulez un sunet.


N-nu știu. N-n...

„Crezi că ceea ce ți-a stocat memoria, ca fiind întâmplarea de care mă interesez, poate fi informație eronată?


Îi arunc o privire piezișă. E agasant când cineva te citește cu o atât de debordantă nonșalanță. Dar trec peste... încerc să nu îmi risipesc concentrarea. Gândurile mi-o iau înainte și se pierd. Mă pierd de subiect, pătrund un vis:


Se face că eram într-o gară. Nu ploua. Peronul era umed. O baltă uriașă îmi stătea la picioare. Mi le vedeam doar de la glezne în jos. Purtam botine crem, foarte plăcută nuanța, comparativ cu restul ce mă împrejmuiau. .... Posibil un detaliu lipsit de importanță.

„Continuă.”

În balta cu pricina, urmăream... cerul, norii cu diversele lor contururi, garniturile de tren... Apoi, eram în vagon, atentă la priveliștea care mi se derula aievea. Un drum de țară... și acolo, la o barieră mâncată de carii, 3 persoane: o femeie și două fetițe. Cea mică, îmbrăcată cu o cămășuță albă și o fustiță roșie cu volănașe, părul brunet. Zburlite îi erau buclele în vânt... flutura o mânuță albă, cu zâmbetul sanct de copil... Trenul scoțând un sunet infernal de fiare care se întretaie, se bușesc... de parcă cerul se prăvălea pe pământ... un sunet ca de final de lume... liniște mormântală scurtă vreme... strigătul unei femei, agonia fiului ei împlântat în geamul spart, viața îi susura, năvălind afară - asemenea unui izvor îi curgea sângele din trup, într-un spasm macabru.

„Nu ai pomenit nimic despre...

Bani?... i-am știut tot timpul alături, până...



Vrea să își păstreze calmul, să-mi dea sentimentul de încredere că interogatoriul la care mă supune este în fapt pentru binele meu. Dar încleștarea mâinii stângi, pentru a-și masca tremurul degetelor, nerăbdarea sângelui din vene, nu scapă neatenției mele simulate.


„Ai mai visat ceva?


Vocea răsună puternic, îmi provoacă durere. Îmi strâng pleoapele, maxilarul mi-e încleștat, iar la suprafața pielii îmi atârnă transpirație rece, lipicioasă. Deschid larg ochii și privind în jur, mă prăbușesc pe spătarul scaunului.

Scăpările mele de luciditate vin rar, pleacă nu tocmai repede, dar starea provocată de ele, este insuportabilă. De parcă m-aș trezi în coșmarul de imagini și sunete care se încrucișează... se adeverește cel mai de scurtă durată vis pe care îl am, singurul care se repetă; îl prelungesc doar conștient, gândindu-mă la el - atunci când sunt predispusă durerii.


„Ei bine? Ce alte...”
Niciunul.
„E frumos să minți? ( îmi vorbește asemenea unui copil, dar m-am obișnuit, e la ordinea zilei între pereții unui ospiciu ) Sau te-ai răzgândit?
Nu.
„Cum dorești.”


Îmi dă de înțeles, că pot să mă întorc în camera mea... Mă trezesc apoi urlând. Oamenii apăruți de nicăieri îmi imobilizează trupul. Încetez să îmi mai agit membrele, încetez să mai zbier. Coridorul împânzit de persoane, murmură cuvinte la care nu ajung. Cineva îmi atrage totuși atenția:


Hahahahhaaaaa, a vrut să fugă... să spargă peretele cu pumnii, și-a zdrobit picioarele... hahhahaaa!


Dacă râsul machiavelic îmi trezește ceva în memorie, acelea trebuie să fie imaginile fizicului meu izbindu-se de pereții holului. Ca o peliculă... mi se derulează în fața ochilor. Am pășit în afara sanctuarului medicinal și, la nici 3 pași... inconștiență - cale liberă reacțiilor demonice.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu