joi, 16 septembrie 2010

Friend or foe

Dacă cineva vreodată mă va interoga, cu referire la cele mai intime aspecte ale existenței aici subsemnatei, iar într-o clipă oarecare va atinge motivul, scrijelind inevitabilul „de ce?”, am să îi recunosc simplu: curiozitate.

Sunt curioasă din fire. Așa deci, când ceva îmi atrage insistent atenția, pentru că... fără doar și poate, curiozitatea-mi naște tocmai din izbitorul „aici sălășluiește zet” dintr-un alfabet de litere repetat la infinit... după cum spuneam, nu are rost să te îngrămădești - inutil să-ți rupi vreun oscior - motivată de curiozitate, aflu ceea ce mă ademenește.

Când mi-am însușit jurnalul tânărului răpus de iubirea otrăvită, intuiam o lectură controversată, aș putea spune. Chiar dacă sentimentul suprem-universal se manifestă asemănător în mintea fiecăruia, capătă o alură unică - odată exprimată de individ.

Fac o pauză, cât să precizez: soarele ăsta mirific de toamnă târzie... aaah! Mă doboară în zâmbete!

Revenind... notițele lui B.D. s-au adeverit de o lirică sensibilitate, ca să nu mai vorbim de ermetismul firav-nuanțat... ce mai! O scriitură încărcată de forță, asemenea unei ape curgătoare și de o delicatețe, specifică petalelor grele de bujori.

I-am intuit judecata: s-a întors îndată în localul unde și-a lăsat caietul, șeful de sală i-a înmânat cartea mea de vizită. Contrariat, hotărât ca în imediatul moment să-mi telefoneze, cerându-mi cu nerv ceea ce îi aparține. Indecis, temător, se răzgândește. Trec astfel o noapte și-o zi, apoi încă o noapte. A doua zi, cade în resemnare, deziluzie. Noaptea aduce cu ea felurite gânduri și simțiri. În cea de-a treia zi privește în perspectivă, își calculează șansele, își face curaj. Dimineața următoare îmi bate la ușă.

Într-o primă fază, nu îl recunosc. Mă așteptam să fi greșit adresa. Îmi ridic sprâncenele, stau cu ușa larg deschisă, o cană de cafea aburindă în mână, desculță. Schițez gestul „ei bine, ce se-aude?” și-mi amintesc.

Oo, tu erai! Intră, îmi serveam cafeaua, după cum bine vezi. Pe punctul de a pleca.

Realitate? - nici pe-aproape. Detaliile astea le păstrez însă pentru mine.
Tânărul încă nu rostește o vorbă. Doar așezat pe-un scaun de bucătărie înalt, cu o cafea plasată sub nas, fără a mă privi, oftează. Nu știe dacă să-și creadă ochilor: i-am citit jurnalul poetic.
Pledez vinovată: am încălcat normele amorului propriu, câteva aparținând eticii... ehm. Mda.
Își ridică genele lungi, arcuite. Mă privește lung:

Mulțumesc.


Îi întorc uitătura - e răzbunător? Dar nu, e sincer.
Zâmbesc forțat, arcuindu-mi-se colțul stâng al gurii. Nu regret năvala curiozității. Niciodată nu am remușcări. Asta nu exclude frântură dintr-un sentiment apatic de vinovăție, când calc cu bocancii în suflet de om.

Caietul învelit în coperți de piele maronie, îl așteaptă pe măsuța de salon. Nu se grăbește. Soarbe din cafeaua fierbinte aproape cu sete. Adaug pe o farfurie câteva croasante. Servește unul.

Poate este sau nu de crezut, dar alte cuvinte nu se rostesc.
Într-un final, se ridică deloc șovăielnic, pieziș își adulmecă proprietatea și pleacă lăsându-mi-o în grijă.

S-a detașat de durere... de pierdere, de sentimente regretate.
L-am mai revăzut vreodată de atunci? Nu.


Și astfel, între două identități, s-a ridicat un pod de tacită comprehensiune. Poate, indiscreția mea i s-a adeverit favorabilă.
Dar nu totdeauna finalul este fericit, limpede. Plătesc uneori scump curiozității. Nu mă lepăd dar, de jugul ei prietenesc.

miercuri, 8 septembrie 2010

Delir suferind

Pe aleea principală.
Aștept.
Nimeni va să vină.
Știu. Dar continui să îmi petrec privirile la pândă.
Nori joși se pregătesc de ploaie. Dacă nu plec în următoarele minute - mâță bleagă. Decid să rămân.




[...] Mm, da. Câteva nopți nedormite. Nu, dragul meu, nu așa... fără de motiv bine întemeiat. Răceală. O simțisem apropiindu-mi-se ca un demon malefic, pe întuneric, într-o tăcere mormântală. Pândise momentul oportun.
Ah! Ordinara!... Vocea mi-e dovadă înfrângerii suferite. Cred că i-am asprit intențiile,... am savurat niște țigări. Mi-a interpretat gestul ca pe o sfidare clară la adresa ei. Hmm... și cât de teribil am petrecut orele nopții ăleia, și ale următoarei...
Nemernica nefericită! M-a adus în pragul nebuniei. Și iată! - Cuvântul evitat cu îndârjire mi se strecoară în expresii aparent nevinovate.
Să lăsăm astea! După cum spuneam, deliram probabil... ori, nu cred, altfel, nu aș conștientiza acum.
Boala mi-a pârjolit pielea în frisoane. Nu s-a mulțumit cu atât. Oooh, nici pe departe!

Să fi fost ceasurile 4 ale dimineții... Ploaia bătea clasic-monotonă, iritantă...
Începusem să mă fâstâcesc printre așternuturile aspre. La naiba! Durerile-au pus stăpânire pe trupul meu epuizat de paroxismul încordării. Am sfârșit prin a nu mai fi capabilă să înghit, decât cu o rezistență admirabilă din partea măselelor, care mi se înfruntau dureros la fiecare minut.

Mi-am auzit durerile râzând batjocoritor... a fost cumplita clipă a pierderii rațiunii. Asemenea unui animal muribund, mi-am manifestat sfârșeala, reproducând sunete într-un jalnic cânt mortuar, întrerupt de liniști prelungite... S-a derulat ritualic la început, abia apoi mi-am dezvăluit adevărata stare. Loviturile le-am succedat ritmic, brutal - un jazz neștiut poate!?

Zgomotele au reușit să trezească o vecină, de dincolo de peretele subțire. În urletele ei m-am trezit din propria-mi demență. Oboseala începuse deja să mi se împrăștie cețoasă la nivelul minții. La scurt timp, am adormit. Răcnetele vecine s-au stins și ele, paralel scurgerii calmantului în vene, injectat de vreo asistentă.

Somnul nu mi-a rezistat.
La nici 3 ore după criză, m-am regăsit vegetând în același auster colț de lume. Liniștea mă împrejmuia de peste tot, de parcă m-aș fi aflat într-un nicăieri uitat.
Știam că nu avea să mai dureze mult suferința mea - în altă ordine de idei, institutul urma să prindă viață, iar eu să cer un cât de slab medicament - astfel că m-am lăsat în contemplarea celor petrecute, înainte de a mă fi predat stării de somnolență.

Realmente alunecam pe o pantă a întunericului spiritual? Într-o prăpastie de eternă pierdere a facultăților mintale? Am finalizat, întrebându-mă cu resemnare, dacă nu era chiar acesta rezultatul dorit prin internarea mea.
Gândurile mi s-au împrăștiat, pe când privirea și-a pus pecetea acelei ultime chestiuni în cauză: toaleta din colțul opus patului - descompusă în deznădejdea pacienților, cărora le-a fost martoră mutuală - îmi veghea mie viețuirea, ce amenința să curme.

La vizita matinală, mi-am deplâns sănătatea putredă, aproape obligată să cerșesc un medicament, în fața atitudinii sfidătoare a medicului. Fără un consult, sub pretextul minciunii din parte-mi, mi s-a servit la prânz o cană pe jumătate goală de ceai anemic... și atât.
„Însănătoșire grabnică, suflet blestemat!” - îmi e deviza - cam aste cuvinte meschine le răsună, ascunse în spatele ochilor, lucindu-le a mizerie animalică.
M-au îngenuncheat.



[...] Spune-mi: preferi ignoranței răutatea voită, conștientizată?