miercuri, 8 septembrie 2010

Delir suferind

Pe aleea principală.
Aștept.
Nimeni va să vină.
Știu. Dar continui să îmi petrec privirile la pândă.
Nori joși se pregătesc de ploaie. Dacă nu plec în următoarele minute - mâță bleagă. Decid să rămân.




[...] Mm, da. Câteva nopți nedormite. Nu, dragul meu, nu așa... fără de motiv bine întemeiat. Răceală. O simțisem apropiindu-mi-se ca un demon malefic, pe întuneric, într-o tăcere mormântală. Pândise momentul oportun.
Ah! Ordinara!... Vocea mi-e dovadă înfrângerii suferite. Cred că i-am asprit intențiile,... am savurat niște țigări. Mi-a interpretat gestul ca pe o sfidare clară la adresa ei. Hmm... și cât de teribil am petrecut orele nopții ăleia, și ale următoarei...
Nemernica nefericită! M-a adus în pragul nebuniei. Și iată! - Cuvântul evitat cu îndârjire mi se strecoară în expresii aparent nevinovate.
Să lăsăm astea! După cum spuneam, deliram probabil... ori, nu cred, altfel, nu aș conștientiza acum.
Boala mi-a pârjolit pielea în frisoane. Nu s-a mulțumit cu atât. Oooh, nici pe departe!

Să fi fost ceasurile 4 ale dimineții... Ploaia bătea clasic-monotonă, iritantă...
Începusem să mă fâstâcesc printre așternuturile aspre. La naiba! Durerile-au pus stăpânire pe trupul meu epuizat de paroxismul încordării. Am sfârșit prin a nu mai fi capabilă să înghit, decât cu o rezistență admirabilă din partea măselelor, care mi se înfruntau dureros la fiecare minut.

Mi-am auzit durerile râzând batjocoritor... a fost cumplita clipă a pierderii rațiunii. Asemenea unui animal muribund, mi-am manifestat sfârșeala, reproducând sunete într-un jalnic cânt mortuar, întrerupt de liniști prelungite... S-a derulat ritualic la început, abia apoi mi-am dezvăluit adevărata stare. Loviturile le-am succedat ritmic, brutal - un jazz neștiut poate!?

Zgomotele au reușit să trezească o vecină, de dincolo de peretele subțire. În urletele ei m-am trezit din propria-mi demență. Oboseala începuse deja să mi se împrăștie cețoasă la nivelul minții. La scurt timp, am adormit. Răcnetele vecine s-au stins și ele, paralel scurgerii calmantului în vene, injectat de vreo asistentă.

Somnul nu mi-a rezistat.
La nici 3 ore după criză, m-am regăsit vegetând în același auster colț de lume. Liniștea mă împrejmuia de peste tot, de parcă m-aș fi aflat într-un nicăieri uitat.
Știam că nu avea să mai dureze mult suferința mea - în altă ordine de idei, institutul urma să prindă viață, iar eu să cer un cât de slab medicament - astfel că m-am lăsat în contemplarea celor petrecute, înainte de a mă fi predat stării de somnolență.

Realmente alunecam pe o pantă a întunericului spiritual? Într-o prăpastie de eternă pierdere a facultăților mintale? Am finalizat, întrebându-mă cu resemnare, dacă nu era chiar acesta rezultatul dorit prin internarea mea.
Gândurile mi s-au împrăștiat, pe când privirea și-a pus pecetea acelei ultime chestiuni în cauză: toaleta din colțul opus patului - descompusă în deznădejdea pacienților, cărora le-a fost martoră mutuală - îmi veghea mie viețuirea, ce amenința să curme.

La vizita matinală, mi-am deplâns sănătatea putredă, aproape obligată să cerșesc un medicament, în fața atitudinii sfidătoare a medicului. Fără un consult, sub pretextul minciunii din parte-mi, mi s-a servit la prânz o cană pe jumătate goală de ceai anemic... și atât.
„Însănătoșire grabnică, suflet blestemat!” - îmi e deviza - cam aste cuvinte meschine le răsună, ascunse în spatele ochilor, lucindu-le a mizerie animalică.
M-au îngenuncheat.



[...] Spune-mi: preferi ignoranței răutatea voită, conștientizată?

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu