joi, 16 septembrie 2010

Friend or foe

Dacă cineva vreodată mă va interoga, cu referire la cele mai intime aspecte ale existenței aici subsemnatei, iar într-o clipă oarecare va atinge motivul, scrijelind inevitabilul „de ce?”, am să îi recunosc simplu: curiozitate.

Sunt curioasă din fire. Așa deci, când ceva îmi atrage insistent atenția, pentru că... fără doar și poate, curiozitatea-mi naște tocmai din izbitorul „aici sălășluiește zet” dintr-un alfabet de litere repetat la infinit... după cum spuneam, nu are rost să te îngrămădești - inutil să-ți rupi vreun oscior - motivată de curiozitate, aflu ceea ce mă ademenește.

Când mi-am însușit jurnalul tânărului răpus de iubirea otrăvită, intuiam o lectură controversată, aș putea spune. Chiar dacă sentimentul suprem-universal se manifestă asemănător în mintea fiecăruia, capătă o alură unică - odată exprimată de individ.

Fac o pauză, cât să precizez: soarele ăsta mirific de toamnă târzie... aaah! Mă doboară în zâmbete!

Revenind... notițele lui B.D. s-au adeverit de o lirică sensibilitate, ca să nu mai vorbim de ermetismul firav-nuanțat... ce mai! O scriitură încărcată de forță, asemenea unei ape curgătoare și de o delicatețe, specifică petalelor grele de bujori.

I-am intuit judecata: s-a întors îndată în localul unde și-a lăsat caietul, șeful de sală i-a înmânat cartea mea de vizită. Contrariat, hotărât ca în imediatul moment să-mi telefoneze, cerându-mi cu nerv ceea ce îi aparține. Indecis, temător, se răzgândește. Trec astfel o noapte și-o zi, apoi încă o noapte. A doua zi, cade în resemnare, deziluzie. Noaptea aduce cu ea felurite gânduri și simțiri. În cea de-a treia zi privește în perspectivă, își calculează șansele, își face curaj. Dimineața următoare îmi bate la ușă.

Într-o primă fază, nu îl recunosc. Mă așteptam să fi greșit adresa. Îmi ridic sprâncenele, stau cu ușa larg deschisă, o cană de cafea aburindă în mână, desculță. Schițez gestul „ei bine, ce se-aude?” și-mi amintesc.

Oo, tu erai! Intră, îmi serveam cafeaua, după cum bine vezi. Pe punctul de a pleca.

Realitate? - nici pe-aproape. Detaliile astea le păstrez însă pentru mine.
Tânărul încă nu rostește o vorbă. Doar așezat pe-un scaun de bucătărie înalt, cu o cafea plasată sub nas, fără a mă privi, oftează. Nu știe dacă să-și creadă ochilor: i-am citit jurnalul poetic.
Pledez vinovată: am încălcat normele amorului propriu, câteva aparținând eticii... ehm. Mda.
Își ridică genele lungi, arcuite. Mă privește lung:

Mulțumesc.


Îi întorc uitătura - e răzbunător? Dar nu, e sincer.
Zâmbesc forțat, arcuindu-mi-se colțul stâng al gurii. Nu regret năvala curiozității. Niciodată nu am remușcări. Asta nu exclude frântură dintr-un sentiment apatic de vinovăție, când calc cu bocancii în suflet de om.

Caietul învelit în coperți de piele maronie, îl așteaptă pe măsuța de salon. Nu se grăbește. Soarbe din cafeaua fierbinte aproape cu sete. Adaug pe o farfurie câteva croasante. Servește unul.

Poate este sau nu de crezut, dar alte cuvinte nu se rostesc.
Într-un final, se ridică deloc șovăielnic, pieziș își adulmecă proprietatea și pleacă lăsându-mi-o în grijă.

S-a detașat de durere... de pierdere, de sentimente regretate.
L-am mai revăzut vreodată de atunci? Nu.


Și astfel, între două identități, s-a ridicat un pod de tacită comprehensiune. Poate, indiscreția mea i s-a adeverit favorabilă.
Dar nu totdeauna finalul este fericit, limpede. Plătesc uneori scump curiozității. Nu mă lepăd dar, de jugul ei prietenesc.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu