duminică, 31 octombrie 2010

Între mortăciuni

... la miez de nopți - sărbătorile trupurilor putregăite.

Traversez o zonă a orașului pentru a ajunge dincolo... unde petreceri se pregătesc încă de la orele amiezii... Nu e foarte târziu în noapte, iar tocurile mele se joacă în ecouri stradale, pe-un ritm alert. Orașul vibrează a veselie îmbibată în punch și mere fantomatice, asortate întregului decor.


[...]
La etaj, pe scările neluminate, mă aștepta Dracula pentru o primire veritabilă. Un Clovn, un Bebe-Ștrumf și un Jder dezorientat, care-și zorea stiliștii pentru transformare, m-au poftit la minunata țigară, într-un fotoliu comod.
Apartamentul, unde accesoriile împânziseră întregul, de parcă un păianjen și-ar fi țesut pânza într-o îmbrățișare mortuară, încălzit până la refuz, avea să-și devoreze musafirii, ademenindu-i cu specialități și lucruri interzise.

Jokerul și-a făcut dementa apariție, pășind într-un zâmbet indecent de „Why so serious?” alături de o Albăstrică delicioasă! Cu sloganul „make love, not war” Hippie Girl, strălucind a „flower power”, fluturarea hainelor ei, vibrând pe „All we are saying is give peace a chance”, venit-a la brațetă cu un... chimist, pare-mi-se?
A fost și un Valentino, un Pădurar, doi Cineva care mie-mi aduceau a chinezo-japo-americani. Săsoaica, ce a dansat acrobatic, mustea a frumusețe naturală.
Personaje au mai fost ele... dar n-ar fi farmecul să le dezvălui într-o lumină clară de octombrie, ce-și pâlpâie al ei fascinant sfârșit.

Ce latură mi-am dezvăluit eu? Asta va rămâne în penumbră... să poftim doar micile detalii - buze roșii, voit carnale, podoabă capilară ciufulit-cârlionțată, emanând discret parfum, un pandantiv egiptean să lucească în splendoare de auriu, dispersându-se asemenea licuricilor în nopți cu lună plină și petale de flori umede - Matrona.
[...]

La orele dimineții, sub auspiciul corbilor planând veseli deasupra trecerii ființei aici subsemnatei... timp, străzi, pași străini, pisici înfrigurate, aer rece pentru cer senin aburit... un duș fierbinte și-apoi moarte fizicului! Ah!
[...]

Coloană sonoră...

marți, 19 octombrie 2010

Fugărind strigoi

S-a întâmplat, uitându-mă la un slide show în timpul unui seminar... odată, de mult. Adică nu foarte. Dar nu asta contează.

Unii, nu cred în fericire. Decât după moarte, când ating Nirvana sau aripa vreunui înger prin cerul al 9-lea ori, găsesc infinitul într-o secundă umană și-apoi își reîncarnează sufletul într-o muscă.

Myna zicea, fericirea în rate nu o găsești. Atunci unde șade ea? Există? Categoric! - răspunsul mi-l întâmpin cu scepticism. De când Dahlia? Izbucnesc în râs controlat, ca mai apoi să redevin aproape serioasă. Doar o încântare lucind în hăul pupilelor mele, îmi determină neliniștea.

Ori, pentru alții, ea nu există - o noțiune creată de om, ca să-și mai hodinească ființarea.
Nu vroiam să o dau pe filosofie, dar sunt eu cea care scrie, altfel nu m-aș fi recunoscut.

S-a petrecut să rămân mai mult decât impresionată de ordinea întâmplărilor în viața atâtor oameni. De fapt, ca să mă înfățișez pe deplin sinceră, am rămas mască. Una plină de zâmbet cu ochii mici, dinți vizibili și tacâm complet.
Suflarea mi-a răpus un UAU, reducându-mă la tăcere. Și-apoi vocea-mi interioară, de o imposibilitate atroce: ăăă vai! Fii serioasă! Că nu e coincidență, nici întâmplare... o mai credem, dar la ce atâta tamtam?

N-am reușit să o ignor. Mai repede decât mi-aș fi dorit, mi-am oxigenat creierul și-am dat la o parte entuziasmul înmugurit abia. Am și abandonat seminarul. În aerul rece primăvăratec, am reușit să-mi obosesc trupul într-un slalom pietonal de mai bine de-o oră.

Acasă, cu obrajii înroșiți, val-vârtej m-am pregătit de un duș fierbinte, care să-mi moleșească pielea, oasele... carnea lipsă. Atunci gândurile mi-au revenit la ideea de fericire. Și le-am lăsat în munca lor arheologică, să pătrundă esența: o fi existând? De ce nu? De ce da? Pentru că eu vreau, sau nu. Și câtă vreme eu îmi doresc să găsesc ceva, o voi face. Poate într-un alt secol, aș fi alergat după piatra filozofală. Îmi poate spune cineva că nu aș fi găsit-o în veci? Uite că nu vreau să dau crezare unor astfel de vorbe. Suntem niște idealiști, existăm pentru că!...

Și iar mă privesc cu sprâncenele ridicate, evident. Îmi dau ochii peste cap. Ha! Închei. Cred că sunt în criza de dinaintea îmbătrânirii cu încă un an. La naiba! Ce minciuni ți-am pus pe tavă! Fă abstracție de ele!

duminică, 17 octombrie 2010

Simțire

Dacă vreodată mă vei întâlni pe stradă, zâmbind, nu mă lua în seamă! Nici chiar să mă remarci. Continuă să mergi... prefă-te distrat. Lasă-mă.

Sunt în urmă-mi, în paralela ideilor și-a imaginilor vagi dintr-un curs de existență zbuciumat, verde-gri-alb-negru-albastru. Mă detașez de mine și mă pătrund de dincolo de propriul eu. E plăcută privirea... uneori.

La fel și astăzi. E târziu în noapte, plouă mărunt și monoton, trist... cețos, alburiu. Podoaba capilară mi-e ciufulită, stă să își răzbune ordinea printr-un război învolburat de bucle nedefinite. Cade în încleștare cu apa rece și împreună se prăbușesc după ce, abia o clipă au plutit în aerul aburind.
Uitătura mi-e îndepărtată, indecis concentrată... nu se ascunde genelor, doar separă impresia visării, de cea a realității înconjurătoare.

La o răscruce, mă despart de conștiință-mi și pășesc pe un drum deschis. Ceea ce surprind, n-am să-ți dezvălui. Te las săă... imaginezi un aspect însă, pornind de la: mirosul sângelui și ritmul lui în vene rupte.

Moleșeală penetrează membrele. Astfel, iau loc pe o bancă oarecare, fumez o țigară... două, posibil trei. Un du-te vino amețitor. Nu obositor. Îmi atrage trupul în învălmășeala de suflete. Însă nu dau ascultare cântului amăgitor și îmi petrec privirile înspre apa fântânii, într-o încercare de a-mi citi viitorul. Ceața mă doboară în necunoscut.

Corpul mă trădează. Ostenit, mă cheamă înapoi. Îl ascult.
„Ce-mi faci, copilule?” Aproape de urechea mea, șoaptă caldă. Dar nimeni, nu fizic. Îmi încrucișez brațele, ca ferindu-mă de rece. Teamă, crezi? Eu nu...

duminică, 10 octombrie 2010

Lipsa cafelei... terrrribilă

„Bună dimineața soare!” - îi strălucesc obrajii înroșiți în aerul rece. Se contemplă fără prea multă încântare într-o vitrină. Își petrece pielea într-o mângâiere scrutătoare, pomeții descărnați o împung sfidători.
O grimasă i s-ar fi creionat pe chipul palid, dacă nu s-ar fi îndepărtat cu pașii săltați, pierzându-și ființa printre pietonii adormiți.

Altceva să-ți mai povestesc despre ea? Prea puține... că apare din întâmplare în calea mea, veșnică ființă fantomatică, plete lungi care-i vântură în aerul de octombrie târziu, hainele-i decolorate, floral amestec de nepăsare și suferință supusă într-un neant de amintire, posibil regret... Prea îndepărtată de noi, pietonii străini pe care îi depășește zilnic în plimbările ei haotice, dezlănțuite în pașii săltați, parcă veseli-parfumați... cine oare să cunoască ceva din spiritul fetei ăsteia?
Încă nu îmi dau seama de ce am descris apariția-i în raza mea de observație abstractă. De regulă, o idee necesită timp și mult studiu, iar mai ales - un detaliu extraordinar, care să pornească singur pe o potecă a imaginilor, să împletească acțiunea vagă cu petala norilor în oglindire de cer senin.
Dar acum, foarte probabil să îmi foarte lipsească o cafea tare, iar agitația să îmi străpungă cu prea mult avânt creierii.
De ce totuși postez chestiunea? Dintr-un nu știu ce și-un nu știu cum dureros de frumos!