marți, 19 octombrie 2010

Fugărind strigoi

S-a întâmplat, uitându-mă la un slide show în timpul unui seminar... odată, de mult. Adică nu foarte. Dar nu asta contează.

Unii, nu cred în fericire. Decât după moarte, când ating Nirvana sau aripa vreunui înger prin cerul al 9-lea ori, găsesc infinitul într-o secundă umană și-apoi își reîncarnează sufletul într-o muscă.

Myna zicea, fericirea în rate nu o găsești. Atunci unde șade ea? Există? Categoric! - răspunsul mi-l întâmpin cu scepticism. De când Dahlia? Izbucnesc în râs controlat, ca mai apoi să redevin aproape serioasă. Doar o încântare lucind în hăul pupilelor mele, îmi determină neliniștea.

Ori, pentru alții, ea nu există - o noțiune creată de om, ca să-și mai hodinească ființarea.
Nu vroiam să o dau pe filosofie, dar sunt eu cea care scrie, altfel nu m-aș fi recunoscut.

S-a petrecut să rămân mai mult decât impresionată de ordinea întâmplărilor în viața atâtor oameni. De fapt, ca să mă înfățișez pe deplin sinceră, am rămas mască. Una plină de zâmbet cu ochii mici, dinți vizibili și tacâm complet.
Suflarea mi-a răpus un UAU, reducându-mă la tăcere. Și-apoi vocea-mi interioară, de o imposibilitate atroce: ăăă vai! Fii serioasă! Că nu e coincidență, nici întâmplare... o mai credem, dar la ce atâta tamtam?

N-am reușit să o ignor. Mai repede decât mi-aș fi dorit, mi-am oxigenat creierul și-am dat la o parte entuziasmul înmugurit abia. Am și abandonat seminarul. În aerul rece primăvăratec, am reușit să-mi obosesc trupul într-un slalom pietonal de mai bine de-o oră.

Acasă, cu obrajii înroșiți, val-vârtej m-am pregătit de un duș fierbinte, care să-mi moleșească pielea, oasele... carnea lipsă. Atunci gândurile mi-au revenit la ideea de fericire. Și le-am lăsat în munca lor arheologică, să pătrundă esența: o fi existând? De ce nu? De ce da? Pentru că eu vreau, sau nu. Și câtă vreme eu îmi doresc să găsesc ceva, o voi face. Poate într-un alt secol, aș fi alergat după piatra filozofală. Îmi poate spune cineva că nu aș fi găsit-o în veci? Uite că nu vreau să dau crezare unor astfel de vorbe. Suntem niște idealiști, existăm pentru că!...

Și iar mă privesc cu sprâncenele ridicate, evident. Îmi dau ochii peste cap. Ha! Închei. Cred că sunt în criza de dinaintea îmbătrânirii cu încă un an. La naiba! Ce minciuni ți-am pus pe tavă! Fă abstracție de ele!

5 comentarii:

  1. Imi plac minciunile tale, sunt revigorante.

    RăspundețiȘtergere
  2. @ Anonim: pfff, am prins ideea. Dusă... 8-}

    RăspundețiȘtergere
  3. Nu-i nimic, eu te iubesc si asa, platonic si in anonimat!

    RăspundețiȘtergere
  4. @ Anonim: Uuuu, poate iubirea asta să fie și patologică? :-”
    Draga!

    RăspundețiȘtergere