duminică, 17 octombrie 2010

Simțire

Dacă vreodată mă vei întâlni pe stradă, zâmbind, nu mă lua în seamă! Nici chiar să mă remarci. Continuă să mergi... prefă-te distrat. Lasă-mă.

Sunt în urmă-mi, în paralela ideilor și-a imaginilor vagi dintr-un curs de existență zbuciumat, verde-gri-alb-negru-albastru. Mă detașez de mine și mă pătrund de dincolo de propriul eu. E plăcută privirea... uneori.

La fel și astăzi. E târziu în noapte, plouă mărunt și monoton, trist... cețos, alburiu. Podoaba capilară mi-e ciufulită, stă să își răzbune ordinea printr-un război învolburat de bucle nedefinite. Cade în încleștare cu apa rece și împreună se prăbușesc după ce, abia o clipă au plutit în aerul aburind.
Uitătura mi-e îndepărtată, indecis concentrată... nu se ascunde genelor, doar separă impresia visării, de cea a realității înconjurătoare.

La o răscruce, mă despart de conștiință-mi și pășesc pe un drum deschis. Ceea ce surprind, n-am să-ți dezvălui. Te las săă... imaginezi un aspect însă, pornind de la: mirosul sângelui și ritmul lui în vene rupte.

Moleșeală penetrează membrele. Astfel, iau loc pe o bancă oarecare, fumez o țigară... două, posibil trei. Un du-te vino amețitor. Nu obositor. Îmi atrage trupul în învălmășeala de suflete. Însă nu dau ascultare cântului amăgitor și îmi petrec privirile înspre apa fântânii, într-o încercare de a-mi citi viitorul. Ceața mă doboară în necunoscut.

Corpul mă trădează. Ostenit, mă cheamă înapoi. Îl ascult.
„Ce-mi faci, copilule?” Aproape de urechea mea, șoaptă caldă. Dar nimeni, nu fizic. Îmi încrucișez brațele, ca ferindu-mă de rece. Teamă, crezi? Eu nu...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu