luni, 22 noiembrie 2010

Final de toamnă




[...] Asemenea unei greutăți teribile, ce se adăpostește undeva în psihicul meu și, într-un început de zvârcolire continuă, îmi demonstrează urâțenia-mi!

Lună plină... autosugestia să fi funcționat? Îmi adresez întrebarea din foarte simplu motiv: până acum, efect nu a avut asupra somnului meu.
„Gânduri negre te ademenesc la căderea nopții.” - sună atât de cunoscut!

Insistent - „Găsește-te! Află-te în neantul personal, caută-te cu insistență!, undeva te vei fi aflând, în umbră și răcoare neomenească, acolo unde nici plantele nu cresc. Și chiar ascunsă bine, trezește licărirea și purcede spre aerul îmbâcsit de la suprafață.” Mi-am înghițit restul de vorbe, auditoriul mă urmărește stupefiat de meleagurile pe care le-am atins.

Înghit în sec. La finalul întâlnirii, o iau la pas, în ritm alert, să-mi obosesc trupul și plămânii să-mi pufăie a tutun. Mă lepăd de idei preconcepute, îmi accept natura și creez un așa-zis glosar al imaginației aici subsemnatei. În altă ordine de idei, încerc să însumez cele debitate de sinele meu, în ispitele-i deloc înțelese, de a-și reîntâlni proprietatea.

Într-o încăpere străină. Anostă. Aici nu mă vei găsi în nimic. Poate doar într-o anume dezordine... în percepția mea desfătătoare. Locuiesc aici. M, deloc plăcut. Sunt acolo unde nimic nu mă reprezintă. O fi nevoia-mi de a poseda, mai puțin decât decentă? Dar în fine... lipsit de legătură.

Întreaga noapte am spintecat subiecte alături de un prieten. Le mențineam pe linia de plutire atât cât ele erau dispuse să ardă. Ne-am delectat acceptându-le limitările. Printre minunile astea, mi-au reînviat în memorie câteva imagini pe lângă care am trecut ieri în viteză. Doar... atât, observându-le și viața pulsa mai frenetic. Nu s-a adeverit a persista simțirea însă.


Nevoie de o despărțire între psihic și fizic. Undeva, departe de tot ce îmi este cunoscut. La o înălțime... ori, ori lângă ape reci, să strălucească pietrele în umbră și voci împădurite, pe linie melodică de pârâu, să-și fredoneze veacurile! Răcoare de toamnă, vânt uscat și chiar dacă ploaie se va fi arătând, să-și plece mantia în silentium împăciuitor.

Dar momentul nu se adeverește. E doar... iluzia. Că într-un ceas, va plana-n realitate? Nici chiar naivă... Se lasă cu resemnare. Îmbrățișez serile în uitare, ca în fum de opiu. [...]

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu