duminică, 7 noiembrie 2010

Frânturi dintr-o minte bolnavă



Nu te privesc, doar... respir aerul tău. Îți fur din existența suferindă. Mă contempli înciudat. Și-mi demonstrezi contrariul, cel puțin, asta se adeverește a fi mângâierea. Încrunt sprâncenele-mi în concentrare. Tu... surâzi, adulmeci zâmbetul ochilor mei. Și-apoi, despici spiritul de trup. Pe cel dintâi, îl joci pe degete, te eliberezi în adâncurile sale, îi penetrezi zbaterea. Cel din urmă se justifică în uitare...

M-am îndepărtat de tot ce ne-a însemnat uman, pământesc. Am planat în visări luciferice.

„Cred în...”
„Diavol? E imposibil... de ce ai...?! Nu!”

[...] Trenul se leagănă între stații moarte. În praful înfrigurat, se înfioară aburindu-și ferestrele murdare, de demult. Cobor undeva, în neștiut. O femeie ruinată de stradă, mă urmărește pe sub gene. Își dezmiardă obrazul stâng. Mă scapă din priviri, pentru o fracțiune de secundă. Deschide ochii larg, buzele transpun mesaj neînțeles. Se întoarce pe călcâie și, legănându-și șoldurile, se îndepărtează de-a lungul peronului. Între linii, așteaptă. Se va sinucide cu lacrimile uscate pe pielea-i obosită.

Cum să o fi împiedicat? Și-a încheiat suferințele. Deloc curajoasă, doar îngrozită de un drum trivial... Nu aș fi reușit decât să-i tergiversez intransigența. Justific o inaptitudine? Lipsit de importanță, îmi spun. [...]

Te-am așteptat.
Mă depășesc călători. Îmi întrezărești căutarea. Te desprinzi de scările vagonului și mi te apropii cu seriozitate. Până să-mi observi culoarea din umerii obrajilor... te conduc în sala de așteptare a gării.
Revin la impasibilitate.
„De ce te-am adus aici?” - îți intuiesc întrebarea în expresia feței. Dar mă prefac să nu înțeleg. Astfel, așteptăm cel din urmă tren... într-una din toalete... sângele se va fi împrăștiind fierbinte în alunecarea-i sfiită. Te descotorosesc de bunuri și părăsesc vagonul în mișcare.

Micul recipient, ce atârnă la gâtul meu de-un lanț argintat, strălucește roșul a negru, la fel de cald... Viață se zbate între globule.
Ploaie zdrobește, în cădere veselă, o presimțire macabru-interpretabilă.
Îți vei revendica căderea în uitare vreodată?

[...] Am încâlcit miraje. [...]

Pierdut de tine, în măruntaiele neantului, te străduiești să îți lepezi memoria. Vei fi reușind? Amăgindu-te doar. Adânc înrădăcinat temerilor, solitudinii, într-o veșnicie a așteptării întru schimbare.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu