joi, 16 decembrie 2010

Ritualicul mizeriei ||




Fumez. În așteptare. Să vină careva după mine. Se fac întârziați. Dar eu fumez. E frig, un iz de iarnă se trezește în oase, cutremură mușchii, limitează la spații închise.
Îmi strâng picioarele la piept. Trecătorii mă privesc dojenitori. Îmi aprind o altă țigară. Nu le mai simt aroma. Mă întristează. Călătoria a fost un eșec. Pierdut în amăgire. Totuși... sunt eu cea care a insistat să-și urmeze așa-zisa cale...

Reneg eventualitatea sentimentului de regret.
Se apropie un individ: „La stânga?”

Îl cercetez cu privirea. Nu se uită la mine, ci prin mine. Un necunoscut pus să-ndeplinească Mitul. Îmi arată încheietura mâinii stângi. Recunosc semnul.

„Fără doar și poate...”

Nu înțelege la ce fac referire, dar sigur i s-a dat o fotografie cu figura mea, astfel încât să nu mă confunde. Îl urmez. Un tren părăsește gara pustie. Ciorile, până atunci croncănind molatic, pe crengile plopilor, se pornesc în zbor macabru deasupra noastră. Individul pășește înaintea mea, trebuie să mă conducă undeva într-o parcare... Intuiesc continuarea: a fost ademenit în a-mi găsi luntre pe râul Styx.
Mă fac nevăzută. Mă pierd între călători.



[...] Ușa cafenelei se deschide înainte ca eu să ating clanța masivă. În cadru - Marc, surâzându-mi încruntat.

„Amelia, mă așteptam să ne faci o vizită. Poftește.”

Un gest cu mâna-i, mă invită în vizuina puturoasă, îmbâcsită. Trântește ușa în spatele meu. Vreau să cred că vinovat este vântul.

„Ia loc, Amelia.”

De prea multe ori mi-a rostit numele.

„Amelia...”

Lovește masa cu pumnul, nu mă privește. Îmi păstrez calmul.
Străbate în instinct un gând, să-mi mușc carnea până la sângerare! Dar îl refulez.
Marc continuă să-mi evite uitătura, astfel că își agață obstinata scrutare de materiale nesemnificative. Străbate încăperea în pași apăsați, mâinile nu și le mișcă în plimbare. Îi atârnă încordate pe lângă trupul înalt.

„Contam pe reușită! La naiba! Nu te demoraliza, însă! Există altă cale.”

Cunosc procedura - necesar e Sacrificiul. Îmi întind antebrațul, cu încheietura descoperită. Marc se preface a nu-mi observa gestul, își continuă promenada.

„Dar spune-mi, problema?”

Se oprește în fața mea. Acum catadicsește să mă urmărească atent. Nu îmi ia foarte mult, cât să-ncep să-i relatez detaliile.

„... neprevăzutul! L-am găsit pe un pat de spital, rece. Acoperit de pături, se holba îngrozit la mine. I se scurgea viața din trup. Știa. Șoc. O asistentă își făcea tura... I-am cerut să-mi explice cazul. Complicat - lichid pe creier. Însă chestiunea e alta: a refuzat să se lase operat. Ar fi avut astfel șanse... Dar cred că se temea de o altă de moarte, așa că... a ales-o pe cea naturală.”

„Și l-ai lăsat!” Marc încearcă să-și tempereze vocea.
Îl citesc: e revoltat. I s-ar fi cuvenit lui Andrea ceva mai dramatic. „Sau nu?!”

„Iroseam timp prețios - operația avea mari șanse să se adeverească un eșec - la ce bun?”

Exprimarea-mi se dovedește mai mult decât neinspirată. Marc îi reacționează cu furie. Se apleacă amenințător, cu pumnii încleștați pe masă: „Poftim?” Vocea îi tună. „La ce bun?”

„Marc...”
„Milă! Ai arătat milă... Dezgustător! Trebuia să fi rămas...”
„Ooo, nu a fost milă. Ar fi murit oricum de teamă. La naiba!”

Reușește să mă agaseze cu nonșalanță. Ne răstim unul la celălalt. Marc râde satisfăcut câteva momente, apoi încetează la fel de brusc precum a izbucnit. Devine iarăși serios: „Știm că i-ai făcut felul.”

Îmi încleștez maxilarele. Nu a surpriză, îmi ofer doar puțin timp de gândire.

„Inima am depus-o prinos...”
„Iar ochii mi i-ai adus. Mda... Totuși, vreau să mă lămurești în cealaltă parte a problemei.”

Dar nevii îmi sunt întinși la maxim. Vin de la a-mi fi conștientizat menirea. Astfel, cu mișcări bruște, îmi descarc tensiunea în arta de a-l transpune pe Marc în altă dimensiune a existenței sale.



[...] Îi scurg trupul de sânge, pe care-apoi îl aplic pe un perete... ca vijelioasă iarnă roșiatică. Inima-i devine ofrandă și lui. Iar ochii... îi ard sub flacără albastră.
Cu pielea din jurul unghiilor vișinie, îmi aprind o țigară. La câțiva zeci de metri depărtare de cafenea, așezată pe o bancă din decorul orașului, aștept primele semne. Și iată-te! În palton îngrijit, calci pragul. Nu zăbovești multă vreme. Posibil să-mi fi recunoscut stilul. Te aștept în același loc. Mă cunoști și din punctul ăsta de vedere.
[...]

„Hallo!”
„Bună. Impresionat. La ce bun osteneala?”

Nu aștepți răspunsul meu: „Pleci?! Foarte probabil. Ne vei fi lipsind... dar da, trebuie. Hmm...”

„Nu vrea...”
„Nu. În regulă, te găsesc eu. Cheia în poșta din 23. Ai la dispoziție 3 ore. Nu zăbovi între momente și gânduri, nu e timp de așa ceva. ... Aa, era să uit. Descotorosește-te de încarnarea lui Andrea. Deloc necesară.”

Și pleci fără să schițezi un salut măcar. Îmi fumez țigara în golire de memorie. Se lasă cu nopți lungi.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu