joi, 2 decembrie 2010

Sempiternus

Halat, șervețele la discreție, liniște de început îngheț și noapte în pragul iernii bate spre răsărit.

Venele mâinii drepte îmi ies la iveală, pulsează obositul meu sânge.
Da... am extenuat. De parcă un Sisif mi s-ar fi strecurat în oase, muncind într-o încercare de a uita. Tastez asemenea unuia fără de spirit, cu membrele cadaverice, făcându-mi loc prin mulțime de victime neștiute. De parcă dorința de vicisitudine se împrăștie la nesfârșit în milioane de bucăți inegale și pe măsura lor încărcate de minciună și adevăr.

Mi-e foame. Foame de foamete. Deloc observabil, cel puțin, nu sub auspiciile consimțământului meu. Însă-mi plec memoria în fața fiecărui moment prezent. Metamorfozarea se va fi realizat curând. Ori, probabil să reușesc a mă convinge de avantajele contrariului? Nicio șansă, realizează scepticul glăsuirii mele.

În oglindă o războire între inegalitate și percepția-mi oarbă. Se cutremură pielea, trup tremurând se dezlipește de peretele rece și pășește-n ape, să curgă șiroaie, ca pentru o moarte a simțurilor, ca pentru beatitudine finită.

Palidă uitătură.
Se zbat aripi de corbi în depărtări. Cu ciocul scurgând sângeriu, se lasă la pământ într-un dans.
Ți-am gustat viața... nimic interesant pentru vreme îndelungată. Nu covârșitor. Din contră. Departe de a fi pururelnic. Iar faptul acesta, veștejește de frumusețe întregul de-nceput.
Ooo, aproape dăunătoare ispita îmbălsămată - totuși, neatinsă.

2 comentarii:

  1. Acest comentariu a fost eliminat de autor.

    RăspundețiȘtergere
  2. @Cristina Osz: Mmm, eu le întâlnesc pe aleile din campus... pășesc atât de grațioase în întunecimea lor

    RăspundețiȘtergere