joi, 1 decembrie 2011

Nu-mi întrerupe incoerenţa

E paroxism malefic acum că mi-am luat inima-n dinţi: la naiba, vreau! Chiar dacă nu se petrec... Şi îmi încalc regula de aur - prevăd regrete pe mai târziu - pentru că, vezi tu, până acum, fără o verticalitate (doar de mine ştiută), nu îmi luam pana - accesoriu perfect zâmbetului - să-i scrijelesc istoria pe-o nemuritoare părticic-a memoriei fiecăruia dintre... ei.

Lucrurile se schimbă... la fel şi prezenţa cafelei în cana alăturată... anul în sine a pregătit nişte pretenţioase modificări în zonă. Mă-ntrebi dacă m-am conformat? Permite-mi să storc mai întâi un capăt de lămâie-n ceaiul de suferind trup şi să mă prefac a nu fi auzit decât /.../ - ca după o noapte de pomină şi-o trecere-n ceasurile dimineţii pietrificate de-o Prinţesă a Îngheţului, în speranţă de dăinuire-a splendorii iernatice.

Se doreşte a fi o căutare de sine, o înrădăcinare a lui şi-ntr-un final o chezăşie depusă acelui spirit absolut.

miercuri, 23 noiembrie 2011

În lipsă

Încă nu știu dacă se va materializa plutirea asta de ecou-cânt de „vino cu mine”... „vino”.
E acolo, o simt, o percep cu ochii întunericului din adânc, dar nu o trăiesc. E în afara ființării și totuși undeva în imediata-i vecinătate.
Clocotește veșnicie de cuvinte, pe care apoi le țese meticulos într-un timp făr' de legi.
Și mă ține în apropiere îndepărtată. Mă desparte cu o cețoasă pânză de fum.
Uneori îmi permite suferința necunoscutului, în limită ca pastorală: doar cât să-mi pătrund ideile de-o emoție gravă!, și-apoi voalează fărâma de Ceva, induce un Altceva... se pierde!


Și mă-ntrebi unde-mi este condeiul?

marți, 5 iulie 2011

Frenezie

De ce moartea se face simțită? Când un câine îi jelește apropierea? Când lugubrul pas se avântă întunecimii păsărilor de noapte, ferecând ușile vieții?


Adie stare de meleag îndepărtat și nimicului întoarcem fețele. Ca la o expoziție sărăcăcioasă de toamnă. În părți de zare, cu ochii lepădăm strălucirile suflului. Ultimă sforțare, conștiință înecată, genune întru neglijență.

Se remodelează pielea în ape secate, odată cu al nemuririi declin. Și vetuste energii rescriu pergamente, ca în șoaptă de om, sub patronajul spiritelor.


Când lacuri opacizante proidesc mângâierea sângelui? Când la hotar, străine glasuri tânguiesc al durerii umblet? De ce moartea se face simțită?

luni, 11 aprilie 2011

Frunze

Vorbeam mai ziua trecută cu Rurenka și, tot apelând la diferite subiecte de discuție, mi-a subliniat felul în care o descriu pe maima, atunci când momentul o cere. Și, reproducându-i o întâmplare dintre noi, m-am oprit o clipă, zâmbind la ideea că imaginea ei mi se conturează mereu sub auspiciile acelui surâs timid, aproape naiv, pe care îl afișează numai în prezența noastră
- ai ei pui de cioară - glumă anodină, absolut necesară pentru menirea-mi, în ce o privește
.

[...]
„Și duse ne sunt plăcile acoperișului de vânt... trântite în fața blocului se zdrobesc”
- îi scriam unui prieten de curând, în vreme ce, sub așternuturi, atenta martoră la zăpăcita furtună, încercam să primesc zgomotele asurzitoare cu un calm de statuie. Parcă, prin neclintirea mea, de trup încordat și minte sub aceeași tensiune, nădăjduiam să nu îi distrugă ei somnul.
Măreața operă a naturii însă și-a dovedit nevoia de auditoriu, de reacțiile acestuia, de-o manifestare plină de temeri. Ca un tribut depus privirii înspăimântate, și-a rupt din propriu-i element... aruncând la pământ semeț brad.

[...]

Asemenea unui furnicar, mintea i-a pus în aplicare un plan, în mijlocul debandadei. Fără să permită vreun efort, cât de mic, din parte-mi.
Către finalul rezolvării, și-a amintit de mine:
„Prea mult fumezi, ai terminat un pachet. Of...”

Mă scăldam într-o plictiseală acută. Am înregistrat cu vigilență fiecare gest, vorbă, privire, mimică a acelui du-te vino tumultuos.

Uitătura mea îi spunea ceva la un moment dat că, zâmbindu-mi în mijlocul acelor străini adunați să refacă stricăciunile, mi-a sărutat fruntea cu atâta căldură încât, am realizat - maima, nefiind adepta materialului, nu se proteja pe sine, nu căuta confortul propriu, ci își focaliza întreaga grijă învăluind țâncul de mine, venit acasă unde imperios trebuia să găsească protecție.

Când lucrurile au revenit pe făgașul lor, și-a arătat recunoștința pentru suportul adus de mine.
Să mă pătrundă șocul:
„Care ajutor, tu maima? Nu m-ai lăsat să mișc un fir de praf...”
Îi surâdeau privirile pe sub gene.
„Eh! Nici n-a fost nevoie, decât de calmul tău de neclintit. Să m-asigure din când în când că se va reveni la normal.”
Aste vorbe au pus punct subiectului.


Uneori, am impresia că, în situațiile de criză, avem tendința să ne agățăm de frunze cu obstinație, convinși că ne vor susține. Este oare doar o iluzorie idee asupra căreia psihicul se aruncă? Câteva nervuri plăpânde să ne mențină pe linia de plutire?

marți, 29 martie 2011

Ceață și vânt

Cu o noapte de nesomn, fumat, mestecat gumă dintr-o obișnuință nu tocmai de-a mea, mă desprind acum de restul gândurilor ce m-ar înghiți fără ezitări.
La naiba! Nu mai găsesc determinare. De parcă ar fi luat-o la picior, așteptându-mă pe mine, să o urmez... și nu am schițat niciun gest. De ce? Găsesc abandonul astfel inexplicabil.

[...]

Plouă. Dacă am adorat vreodată ceva cu adevărat - în afara întregii naturi, asupra căreia se adeverește inutil să aduc vreun comentariu, ei bine - acel ceva a fost ploaia. Până și în poveștile despre cum era aici subsemnata bebe, se poate cu ușurință deduce admirația mea pentru fenomen. În fine, nu despre asta vroiam să pomenesc... Nici eu nu știu. Poate că am sperat la o oarecare oază de... pffff, mică, fină inspirație?

Și ce mă decid să recunosc? Vorba vine, se va înțelege...
Ăhm, e necesară o grozăvie în existența mea, ca șirul gândurilor să capete calitatea „de șlefuit”. Să se întâmple ceva detestabil, teribil, groaznic și toate din straița urâtului. Știu, știu... mă vei contrazice, cu scrierea-mi despre frumusețe-subiectivism-urâțenie. Oricum, departe de ideea cu pricina.

Și măcar de, actualmente, aș pluti în soare! Scrisul meu blocat în trafic îmi rânjește cu macabră încântare. Și totuși, sună de parcă aș cerși porția mea de negru-amar. De-ar fi vorba de cafea... ahaha.

[...]

Acum stă să plouă. Dar nu, căldură în oase și zâmbet de postat necunoscutelor fețe, ca de bine-venit în aprilie. Și caută țărâna să o redea sieși, nimicul revendicându-și hăul. Nu e de mirare că existența de moment se reduce considerabil, devine rece-opac.

Îmi pare clipa propice unei relatări ce tânjește să prindă contur, capete spațiu și un timp. Să fie, deci? Imaginația prinde-va-și firul derulat în rostogolirea haotică a ghemului printre rădăcini uscate.

duminică, 20 martie 2011

Lună plină în primăvara

Provocare

Autodepășire

Autodeterminare

Mobilizare

Pătrunderea negurilor

Minciuni ostentative

Nimic în veselie

Principii strămutând

Filosofie împrăștiată

Îndurerare inexistentă

Verosimilă mistificare

Sevrajul inhibițiilor

Dublă personalitate

Punct și de la capăt

Cap ou pas cap?

miercuri, 16 martie 2011

0:21

Mă întorc la un Necunoscut, abandonat cu multă vreme în urmă... care, uimit acum de vocea mea răgușită, mai groasă decât... în timpurile noastre apuse, mă urmărește cu un interes sincer. Așteaptă să-mi descarc traista gândurilor, să dau năvală ideilor pe pietrele ca de dincolo de Styx.

S-ar zice că suntem la începuturi: deloc stingheri, cu ochi mari și privire ațintită în neguri, stătute imagini petrecându-ne. Se pornește de la un moment silențios, în care pare că ni s-ar ordona niscaiva memorabile judecăți și-apoi, se așează pe fața de masă cele pentru care ne revedem.

S-au derulat atât de multe anotimpuri... dar nu există cronologie în discuție, evităm cu nonșalanță pretențioasa ordine.

„Curând... lună plină.” Și zâmbesc, de parcă momentul ar avea vreo însemnătate pur contextuală. Dar tu, Necunoscutule, ascunzi surâs în întunecimea minții și clipești aproape voios la remarca mea. Cauți o poziție comodă și te prefaci atent la strălucirea unui pahar oarecare. O clipă se stinge în tăcere și vrei să-mi adresezi o întrebare, dar îți îneci imboldul și te încrunți în expectativă. E joc de - „vreau-să-te-chestionez-în-legătură-cu, dar-prefer-să-nu-depun-eu-prea-mult-efort”.

Conversație se întinde la câteva ore și-apoi revenim la acele uitături, ce subliniază și preced concluzia:
„Te-ai așteptat mereu ca oamenii din jur să-ți împărtășească imaginea de ansamblu asupra diverselor situații cărora le acorzi o deosebită atenție, considerându-te direct responsabilă de rezultatul ăsta. Ori cum ai putea să pretinzi așa ceva?” Faci o pauză cât să-mi observi reacția, apoi reiei firul convingerii... „Întrebarea sună prea retoric-neșlefuită, dar nu-mi corectez nuanțarea. Uneori, mă aștept să-ți fi apus încrederea pe care o acorzi în egală măsură fiecăruia. Mai ales știind că niciodată nu te-a șocat dezamăgitoarea replică ce te convinge de insucces. Și totuși, până când? Până când nestăvilita confiență?”

De parcă vocea unei de-a doua personalități îmi adresează vorbele, mă supun contemplării luminii de dincolo de crengile brazilor, ce străbate lungul drum de la lună. Să tot fie trecut de miezul nopții de când, într-un fumoar cu un ventilator în surdină horcăind alene, rememorez cele câteva ultime-ți cuvinte.

miercuri, 23 februarie 2011

Posedate glasuri

[...] Am luat-o aiurea, pe străzi neștiute, rătăcind ca-ntr-un vag pustiu de suflete îmbătrânite. Galeria de artă, pe care obișnuiesc să o frecventez, nu e deschisă - cale-ntoarsă câțiva metri, apoi cu pași grăbiți printre mașini cu farurile aprinse, îmi continui plimbarea haotică, absentă de cele ce mă depășesc și, implicit, mă înconjoară. [...]

Ordinar - lipsesc ideile și faptul că se uită orice, cu foarte mare ușurință, aproape mă deprimă. La neputința-mi prezentă se adaugă concentrarea întregului pe o reușită anume. Și mi s-au adeverit aripi de ceară, într-un decor lipsit de nori grei.


Nu-mi mai cunosc gândul ce m-a determinat să-ncep aici...
Coșmaruri și o absență totală de vlavie mă trimit în universul ninsorii de afară. În altă ordine de idei, cutreier în ritm de muzică tot ce pare a mi se cuveni.

duminică, 30 ianuarie 2011

02:47

Știi că ador să umblu desculță. Chiar dacă mi-este recomandat să evit răcelile... ador să... simt răceală pe pielea înfierbântată până atunci sub așternut, unde genunchii mi-au fost strânși la piept, asemeni unui copil ascultând povești de groază în nopți de toamnă. De ce de toamnă? Poate pentru că anotimpul se adeverește deschis crengilor vânturate în umbre aparent despuiate... poate, poate că scârțâituri se vor fi auzind mai des atunci... și imaginația se deschide sumbrului nocturn... poate...

În sufrageria plină de fumul țigărilor mele, în dezordine șad fermecătoare notițe, aleator așezate să-mi trezească interesul adormit, în gust de ciocolată dulce ronțăită în apropierea zorilor. Ap-a mai rămas într-un singur pahar. Celălalt, e picurat doar... și-o ceașcă de cafea goală stă să fie plină iar de lichidul amărui, amară licoare-a dimineților și-a orelor târzii deopotrivă!

Liniște între pereții răcoroși pătrunde-va în minte-mi, în străfundurile gândurilor, pășește ca dansând, ascunzându-se printre perdele, voalându-le staticul. Se-aud șoapte cineva își cântă somnolența.

Și durerea revine în cruntă împunsătură. Să-mi amintească... există undeva în mine. În apropierea cotului meu, lipit strâns la mijloc. Mă bântuie o idee... O alung cu un zâmbet nevăzut, și-o pustiesc în cea mai vagă nemurire. De parcă i-aș pregăti uitare!

Degetele îmi slăbesc cuvintele... se tastează de la sine... și, pierdute, prind contur amănunțit, veștejesc și pătrund magic științele în ascuns! Le păstrează ca pe un suvenir, le venerează serafic. Tainic le sărută înspre negurile de dincolo de omenire.

Îmi simt iarăși picioarele înghețate. Parchetul nu tăinuiește sânge cald. Astfel că, înainte de-a-mi înveli trupul în așternuturi, golesc o scrumieră... Mi-e sete iar.

joi, 27 ianuarie 2011

05:13

Lies by The Black Keys


Și ce dacă?

Răspuns nu primesc, doar o expresie invadată de un zâmbet forțat. Mă opresc înainte ca alte întrebări nerostite să capete contur în mintea mea. Mă dezgustă atitudinea, astfel că debitez un motiv deloc convingător - neinteresată de aspect - și plec cu ideea bine întipărită în minte că niciodată nu voi mai purta o altă conversație cu persoana în cauză.


Later edit

... de parcă doar acum aș fi descoperit iarna. În întunericul din bucătărie, după ce am ciugulit câte ceva, rătăcite-n frigider, pe scaun, cu fața spre fereastră, genunchii la piept, un braț îmbrățișându-mi-i, iar cealaltă mână, mecanică participa la fumat... Felinar puțin mai jos de panorama ce mi se arăta, cât să lumineze pădurea noaptea! Părea atât. Și o liniște de adormire a pământului, sub un strat înghețat de zăpadă, fumegând un horn în apropiere... crengi de brazi, blocându-mi vederea orizontului.

Știi când vrei să creionezi conștientizarea unei frumuseți de etern neglijat? Când diformitatea omenirii ți s-a înfățișat în vreun fel sau altul. Poate și de aceea pornești în căutarea alinării.

luni, 24 ianuarie 2011

Se citește de plictis, în frustrare

Tipic studențesc, într-un local... BottlesCafé, aiurea, la o cafea, după ce BCU ocupat, m-a azvârlit în stradă: nu sunt locuri, nu știu... poate dacă mai așteptați... Flori de măr neînflorite. Mi-am luat tălpășița, cu nerv și vervă, să cutreier străzi, aiurea, la naiba! Nimeni nu mă primește, să învăț, am examen maicilor, e necesar, se-nțelege?! Ridicări din umeri. Incompetență. Am hotărât că m-am plictisit. La ce bun să mai fi zăbovit într-o alergătură continuă de a găsi un loc undeva, cândva...? Naaah... întoarcere cu coada-ntre picioare, cu țigara stinsă în fața unei librării UBB. Printre semafoare, om mic cu privire stinsă de dâlmă nervoasă între sprâncene. Și iată-mă, la o cafea savurând-o și țigări fumegând, în iluzie de mulți bănuți și viață făr' de griji.
Și dă-mi o melodie, să mă delectez între străini...

vineri, 14 ianuarie 2011

Ledi

„Dragi prieteni, iată-ne strânși în această tristă zi, în memoria...”

Ascunsă de pelerinele negre, solemnă, încerc să-mi temperez tusea să nu-mi degenereze în hohote de râs. Reușesc spre surprinderea mea.

Ca să-mi distrag atenția, recurg la amintiri ce o implică direct pe Ledi, muribunda... Și mă regăsesc la o ușă masivă, cu pumnii strânși, pleoapele date pe spate. Aud pași apropiindu-se. Labe zgârie de dincolo de ușă, își fac cunoscută prezența. Lătrat subțire. Mă pregătiseră: e o cățelușă adorabilă!
Profesoara de istorie mă poftește în casă, între picioarele ei un smoc de blană albă - flu-flu coadă stufos-imperială îmi dă semnalul: „Ți se permite să pășești pragul.”

Sufrageria mobilată-n nuanțe de-albastru nobil, îmbie la privit. Pe marginea canapelei, înghețată, aștept să plec cât mai repede. Miroase a dulce, a cafea amară și clinchetele ceștilor de cafea pe o tavă susură grațioase când mi se apropie.
Ledi, cu ochi mari de pechinez nervos, îmi urmărește expresia, pare să o înregistreze detaliat, apoi se așează leneș pe genunchii stăpânei. Își menține privirea ațintită asupră-mi. De parcă mă bănuiește de crimă. Teatrală, își repede nasul în apropierea hainelor mele... apoi pornește să inspecteze restul de încăperi.

Încântată de aroma cafelei, tentată de eleganța ceștii, mi-o îndepărtez ascunzându-mi o grimasă la vederea firelor albe de păr ce înoată în toată splendoarea la suprafața lichidului maroniu. Zâmbesc forțat, spun în câteva cuvinte cărui fapt datorez scuze pentru deranj, și-mi scurtez vizita, fără să ating scopul ei. Venisem pentru niște cărți ce mi-au sunat al naibii de interesante. Însă, numai la gândul că, printre filele vechi și bine întreținute, am să mă bucur de Ledi... prefer să mă lepăd de oricare altă tentativă la cultura promovată de doamna singură, înaltă, impozantă, ori mai mult decât devotată cățelei.

- Intră, draga mea! Să te servesc cu o cafea!
- Ah, nu. Mulțumesc. Mă văd nevoită să refuz. Dar...
- Nu accept, ultima dată când ai dat pe aici, nici că te-ai atins de fursecuri, ca să nu mai vorbim de cafea!
- Ar fi a treia pe ziua de azi! Chiar nn...
- Oh, dar ia loc, te rog.

Din respect, ocup sfert din scaun.
Ledi își flutură coada, fixându-mă sub aceeași uitătură sfredelitoare. Animozitate reciprocă. O ignor. Dar ea nu catadicsește să mă slăbească din priviri.

Într-un final, cedez prin a-mi aprinde o țigară.

-
Nu prea suportă fumul, draga mea, Ledi. Dar niciodată nu dă în retragere.

„Te păzește ca o amazoană. Nemernica!”

De parcă mi-ar fi auzit gândurile, Ledi mă latră scurt - o avertizare.

N-am mai zăbovit mult...

Și-acum, uite-mă la înmormântarea miresei în blană albă... Mătușa mea, bocind nevoie mare pe umărului unui bărbat masiv, nu prestează atenție decât lumânărilor din jurul mormântului minuscul, să nu care cumva să se stingă...
Cum am ajuns eu să particip la funeraliile regretatei? Nu m-a convins decât presupusa singurătate a fostei profesoare de istorie, care deplângea momentul când are să o depună în pământ pe a ei Ledi și, nimeni care să participe...? M-am oferit. Poate de plăcerea de-a o conduce pe ultimu-i drum, cu tot cu părul ei flu-flu ce avea să se mențină departe de cafele. Sau din simplă curiozitate. Vreun motiv convingător? Nu tocmai. Oricum, prezente au fost mai multe persoane decât aș fi prezis!

Nici nu am mai pășit în casa mătușii mele, odată cu dispariția lui Ledi. Mă feresc de povestioarele delicioase ce-mi vor împuia auzul, dacă am să mai dau vreodată pe acolo. M-ar îneca ultimele-i fire ținute la păstrare, undeva... prin vreun ungher.

Îmi vreau un alt fel de sfârșit.

sâmbătă, 1 ianuarie 2011

Când privesc pietrele crescând

Mi se termină și ultima țigară. Mă deprimă faptul ăsta? Realitatea mi se adeverește deseori covârșitoare, dar nu tocmai de lepădat. Totuși, ar mai fi putut exista măcar o altă țigară. Ca de... încurajare jalnic-ordinară. Trec peste idee, asta ar putea genera dominanță, ori lucrul nu e de dorit mai deloc. Astfel că-mi răsfăț imaginația cu un miraj... Abandon în favoarea acestuia...

În ultima perioadă ( lungă și teribil imprevizibilă, dacă este să iau în calcul negarea-mi aproape nostalgică a propriilor afirmații mai mult sau mai puțin recente ) iau ființă cele ce, sub auspiciile unei neguri de temut, le-am formulat ca amalgam de idei aparent ordonate, în consecință așternute într-un nicăieri fad.
Am sperat ceva? Că mi se vor adeveri? Răspuns sincer nu pot să-mi propun. Nu deoarece ar fi de lepădat, ci pentru că, posibil, mi-e teamă de ce-aș mai putea debita! Frică? Mda, una... nu îngrozitoare, nici chiar permeabilă, doar... existentă. Mă contrazic? Probabil, dar prefer să iau în calcul o negație - din nou.


În altă ordine de idei, să prestăm atenție celor ce ne devorează mințile într-un moment sau altul. Se dovedește fascinant, din perspectiva unei judecăți patologic programată, când reflecțiile prind conturul realității, apar ca de nicăieri, preluând într-o oarecare măsură controlul - mai bine-zis, când încearcă să-ți fure pământul de sub picioare.
Uimesc în decadența lor, fără doar și poate! În cazul ăsta ce e de făcut? Rezolvi problematica situație și îți urmezi calea. Dar rămâne gaură neagră de temut: de ce ăst schepsis familiar în zilele scriitoricești, ia ființă în planul realului?


Pentru că ți-ai indus trupului să reacționeze în consecință? Pentru că ai anticipat cele ce aveau oricum să se petreacă? Ori doar ca umilă coincidență. Detest până și simpla pomenire a termenului! Refuz să cred în potriveala asta pe deplin întâmplătoare! Îmi repugnă! Dar nici cealaltă variantă ce presupune uluitor oracol. Antichitatea a apus de mult... Și astfel, întorc privirile spre inducere.

Mi-am golit mintea ca-ntr-un exercițiu yoghist. A ancorat în timp și spațiu idilic. O las în delectare...