duminică, 30 ianuarie 2011

02:47

Știi că ador să umblu desculță. Chiar dacă mi-este recomandat să evit răcelile... ador să... simt răceală pe pielea înfierbântată până atunci sub așternut, unde genunchii mi-au fost strânși la piept, asemeni unui copil ascultând povești de groază în nopți de toamnă. De ce de toamnă? Poate pentru că anotimpul se adeverește deschis crengilor vânturate în umbre aparent despuiate... poate, poate că scârțâituri se vor fi auzind mai des atunci... și imaginația se deschide sumbrului nocturn... poate...

În sufrageria plină de fumul țigărilor mele, în dezordine șad fermecătoare notițe, aleator așezate să-mi trezească interesul adormit, în gust de ciocolată dulce ronțăită în apropierea zorilor. Ap-a mai rămas într-un singur pahar. Celălalt, e picurat doar... și-o ceașcă de cafea goală stă să fie plină iar de lichidul amărui, amară licoare-a dimineților și-a orelor târzii deopotrivă!

Liniște între pereții răcoroși pătrunde-va în minte-mi, în străfundurile gândurilor, pășește ca dansând, ascunzându-se printre perdele, voalându-le staticul. Se-aud șoapte cineva își cântă somnolența.

Și durerea revine în cruntă împunsătură. Să-mi amintească... există undeva în mine. În apropierea cotului meu, lipit strâns la mijloc. Mă bântuie o idee... O alung cu un zâmbet nevăzut, și-o pustiesc în cea mai vagă nemurire. De parcă i-aș pregăti uitare!

Degetele îmi slăbesc cuvintele... se tastează de la sine... și, pierdute, prind contur amănunțit, veștejesc și pătrund magic științele în ascuns! Le păstrează ca pe un suvenir, le venerează serafic. Tainic le sărută înspre negurile de dincolo de omenire.

Îmi simt iarăși picioarele înghețate. Parchetul nu tăinuiește sânge cald. Astfel că, înainte de-a-mi înveli trupul în așternuturi, golesc o scrumieră... Mi-e sete iar.

joi, 27 ianuarie 2011

05:13

Lies by The Black Keys


Și ce dacă?

Răspuns nu primesc, doar o expresie invadată de un zâmbet forțat. Mă opresc înainte ca alte întrebări nerostite să capete contur în mintea mea. Mă dezgustă atitudinea, astfel că debitez un motiv deloc convingător - neinteresată de aspect - și plec cu ideea bine întipărită în minte că niciodată nu voi mai purta o altă conversație cu persoana în cauză.


Later edit

... de parcă doar acum aș fi descoperit iarna. În întunericul din bucătărie, după ce am ciugulit câte ceva, rătăcite-n frigider, pe scaun, cu fața spre fereastră, genunchii la piept, un braț îmbrățișându-mi-i, iar cealaltă mână, mecanică participa la fumat... Felinar puțin mai jos de panorama ce mi se arăta, cât să lumineze pădurea noaptea! Părea atât. Și o liniște de adormire a pământului, sub un strat înghețat de zăpadă, fumegând un horn în apropiere... crengi de brazi, blocându-mi vederea orizontului.

Știi când vrei să creionezi conștientizarea unei frumuseți de etern neglijat? Când diformitatea omenirii ți s-a înfățișat în vreun fel sau altul. Poate și de aceea pornești în căutarea alinării.

luni, 24 ianuarie 2011

Se citește de plictis, în frustrare

Tipic studențesc, într-un local... BottlesCafé, aiurea, la o cafea, după ce BCU ocupat, m-a azvârlit în stradă: nu sunt locuri, nu știu... poate dacă mai așteptați... Flori de măr neînflorite. Mi-am luat tălpășița, cu nerv și vervă, să cutreier străzi, aiurea, la naiba! Nimeni nu mă primește, să învăț, am examen maicilor, e necesar, se-nțelege?! Ridicări din umeri. Incompetență. Am hotărât că m-am plictisit. La ce bun să mai fi zăbovit într-o alergătură continuă de a găsi un loc undeva, cândva...? Naaah... întoarcere cu coada-ntre picioare, cu țigara stinsă în fața unei librării UBB. Printre semafoare, om mic cu privire stinsă de dâlmă nervoasă între sprâncene. Și iată-mă, la o cafea savurând-o și țigări fumegând, în iluzie de mulți bănuți și viață făr' de griji.
Și dă-mi o melodie, să mă delectez între străini...

vineri, 14 ianuarie 2011

Ledi

„Dragi prieteni, iată-ne strânși în această tristă zi, în memoria...”

Ascunsă de pelerinele negre, solemnă, încerc să-mi temperez tusea să nu-mi degenereze în hohote de râs. Reușesc spre surprinderea mea.

Ca să-mi distrag atenția, recurg la amintiri ce o implică direct pe Ledi, muribunda... Și mă regăsesc la o ușă masivă, cu pumnii strânși, pleoapele date pe spate. Aud pași apropiindu-se. Labe zgârie de dincolo de ușă, își fac cunoscută prezența. Lătrat subțire. Mă pregătiseră: e o cățelușă adorabilă!
Profesoara de istorie mă poftește în casă, între picioarele ei un smoc de blană albă - flu-flu coadă stufos-imperială îmi dă semnalul: „Ți se permite să pășești pragul.”

Sufrageria mobilată-n nuanțe de-albastru nobil, îmbie la privit. Pe marginea canapelei, înghețată, aștept să plec cât mai repede. Miroase a dulce, a cafea amară și clinchetele ceștilor de cafea pe o tavă susură grațioase când mi se apropie.
Ledi, cu ochi mari de pechinez nervos, îmi urmărește expresia, pare să o înregistreze detaliat, apoi se așează leneș pe genunchii stăpânei. Își menține privirea ațintită asupră-mi. De parcă mă bănuiește de crimă. Teatrală, își repede nasul în apropierea hainelor mele... apoi pornește să inspecteze restul de încăperi.

Încântată de aroma cafelei, tentată de eleganța ceștii, mi-o îndepărtez ascunzându-mi o grimasă la vederea firelor albe de păr ce înoată în toată splendoarea la suprafața lichidului maroniu. Zâmbesc forțat, spun în câteva cuvinte cărui fapt datorez scuze pentru deranj, și-mi scurtez vizita, fără să ating scopul ei. Venisem pentru niște cărți ce mi-au sunat al naibii de interesante. Însă, numai la gândul că, printre filele vechi și bine întreținute, am să mă bucur de Ledi... prefer să mă lepăd de oricare altă tentativă la cultura promovată de doamna singură, înaltă, impozantă, ori mai mult decât devotată cățelei.

- Intră, draga mea! Să te servesc cu o cafea!
- Ah, nu. Mulțumesc. Mă văd nevoită să refuz. Dar...
- Nu accept, ultima dată când ai dat pe aici, nici că te-ai atins de fursecuri, ca să nu mai vorbim de cafea!
- Ar fi a treia pe ziua de azi! Chiar nn...
- Oh, dar ia loc, te rog.

Din respect, ocup sfert din scaun.
Ledi își flutură coada, fixându-mă sub aceeași uitătură sfredelitoare. Animozitate reciprocă. O ignor. Dar ea nu catadicsește să mă slăbească din priviri.

Într-un final, cedez prin a-mi aprinde o țigară.

-
Nu prea suportă fumul, draga mea, Ledi. Dar niciodată nu dă în retragere.

„Te păzește ca o amazoană. Nemernica!”

De parcă mi-ar fi auzit gândurile, Ledi mă latră scurt - o avertizare.

N-am mai zăbovit mult...

Și-acum, uite-mă la înmormântarea miresei în blană albă... Mătușa mea, bocind nevoie mare pe umărului unui bărbat masiv, nu prestează atenție decât lumânărilor din jurul mormântului minuscul, să nu care cumva să se stingă...
Cum am ajuns eu să particip la funeraliile regretatei? Nu m-a convins decât presupusa singurătate a fostei profesoare de istorie, care deplângea momentul când are să o depună în pământ pe a ei Ledi și, nimeni care să participe...? M-am oferit. Poate de plăcerea de-a o conduce pe ultimu-i drum, cu tot cu părul ei flu-flu ce avea să se mențină departe de cafele. Sau din simplă curiozitate. Vreun motiv convingător? Nu tocmai. Oricum, prezente au fost mai multe persoane decât aș fi prezis!

Nici nu am mai pășit în casa mătușii mele, odată cu dispariția lui Ledi. Mă feresc de povestioarele delicioase ce-mi vor împuia auzul, dacă am să mai dau vreodată pe acolo. M-ar îneca ultimele-i fire ținute la păstrare, undeva... prin vreun ungher.

Îmi vreau un alt fel de sfârșit.

sâmbătă, 1 ianuarie 2011

Când privesc pietrele crescând

Mi se termină și ultima țigară. Mă deprimă faptul ăsta? Realitatea mi se adeverește deseori covârșitoare, dar nu tocmai de lepădat. Totuși, ar mai fi putut exista măcar o altă țigară. Ca de... încurajare jalnic-ordinară. Trec peste idee, asta ar putea genera dominanță, ori lucrul nu e de dorit mai deloc. Astfel că-mi răsfăț imaginația cu un miraj... Abandon în favoarea acestuia...

În ultima perioadă ( lungă și teribil imprevizibilă, dacă este să iau în calcul negarea-mi aproape nostalgică a propriilor afirmații mai mult sau mai puțin recente ) iau ființă cele ce, sub auspiciile unei neguri de temut, le-am formulat ca amalgam de idei aparent ordonate, în consecință așternute într-un nicăieri fad.
Am sperat ceva? Că mi se vor adeveri? Răspuns sincer nu pot să-mi propun. Nu deoarece ar fi de lepădat, ci pentru că, posibil, mi-e teamă de ce-aș mai putea debita! Frică? Mda, una... nu îngrozitoare, nici chiar permeabilă, doar... existentă. Mă contrazic? Probabil, dar prefer să iau în calcul o negație - din nou.


În altă ordine de idei, să prestăm atenție celor ce ne devorează mințile într-un moment sau altul. Se dovedește fascinant, din perspectiva unei judecăți patologic programată, când reflecțiile prind conturul realității, apar ca de nicăieri, preluând într-o oarecare măsură controlul - mai bine-zis, când încearcă să-ți fure pământul de sub picioare.
Uimesc în decadența lor, fără doar și poate! În cazul ăsta ce e de făcut? Rezolvi problematica situație și îți urmezi calea. Dar rămâne gaură neagră de temut: de ce ăst schepsis familiar în zilele scriitoricești, ia ființă în planul realului?


Pentru că ți-ai indus trupului să reacționeze în consecință? Pentru că ai anticipat cele ce aveau oricum să se petreacă? Ori doar ca umilă coincidență. Detest până și simpla pomenire a termenului! Refuz să cred în potriveala asta pe deplin întâmplătoare! Îmi repugnă! Dar nici cealaltă variantă ce presupune uluitor oracol. Antichitatea a apus de mult... Și astfel, întorc privirile spre inducere.

Mi-am golit mintea ca-ntr-un exercițiu yoghist. A ancorat în timp și spațiu idilic. O las în delectare...