duminică, 30 ianuarie 2011

02:47

Știi că ador să umblu desculță. Chiar dacă mi-este recomandat să evit răcelile... ador să... simt răceală pe pielea înfierbântată până atunci sub așternut, unde genunchii mi-au fost strânși la piept, asemeni unui copil ascultând povești de groază în nopți de toamnă. De ce de toamnă? Poate pentru că anotimpul se adeverește deschis crengilor vânturate în umbre aparent despuiate... poate, poate că scârțâituri se vor fi auzind mai des atunci... și imaginația se deschide sumbrului nocturn... poate...

În sufrageria plină de fumul țigărilor mele, în dezordine șad fermecătoare notițe, aleator așezate să-mi trezească interesul adormit, în gust de ciocolată dulce ronțăită în apropierea zorilor. Ap-a mai rămas într-un singur pahar. Celălalt, e picurat doar... și-o ceașcă de cafea goală stă să fie plină iar de lichidul amărui, amară licoare-a dimineților și-a orelor târzii deopotrivă!

Liniște între pereții răcoroși pătrunde-va în minte-mi, în străfundurile gândurilor, pășește ca dansând, ascunzându-se printre perdele, voalându-le staticul. Se-aud șoapte cineva își cântă somnolența.

Și durerea revine în cruntă împunsătură. Să-mi amintească... există undeva în mine. În apropierea cotului meu, lipit strâns la mijloc. Mă bântuie o idee... O alung cu un zâmbet nevăzut, și-o pustiesc în cea mai vagă nemurire. De parcă i-aș pregăti uitare!

Degetele îmi slăbesc cuvintele... se tastează de la sine... și, pierdute, prind contur amănunțit, veștejesc și pătrund magic științele în ascuns! Le păstrează ca pe un suvenir, le venerează serafic. Tainic le sărută înspre negurile de dincolo de omenire.

Îmi simt iarăși picioarele înghețate. Parchetul nu tăinuiește sânge cald. Astfel că, înainte de-a-mi înveli trupul în așternuturi, golesc o scrumieră... Mi-e sete iar.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu