sâmbătă, 1 ianuarie 2011

Când privesc pietrele crescând

Mi se termină și ultima țigară. Mă deprimă faptul ăsta? Realitatea mi se adeverește deseori covârșitoare, dar nu tocmai de lepădat. Totuși, ar mai fi putut exista măcar o altă țigară. Ca de... încurajare jalnic-ordinară. Trec peste idee, asta ar putea genera dominanță, ori lucrul nu e de dorit mai deloc. Astfel că-mi răsfăț imaginația cu un miraj... Abandon în favoarea acestuia...

În ultima perioadă ( lungă și teribil imprevizibilă, dacă este să iau în calcul negarea-mi aproape nostalgică a propriilor afirmații mai mult sau mai puțin recente ) iau ființă cele ce, sub auspiciile unei neguri de temut, le-am formulat ca amalgam de idei aparent ordonate, în consecință așternute într-un nicăieri fad.
Am sperat ceva? Că mi se vor adeveri? Răspuns sincer nu pot să-mi propun. Nu deoarece ar fi de lepădat, ci pentru că, posibil, mi-e teamă de ce-aș mai putea debita! Frică? Mda, una... nu îngrozitoare, nici chiar permeabilă, doar... existentă. Mă contrazic? Probabil, dar prefer să iau în calcul o negație - din nou.


În altă ordine de idei, să prestăm atenție celor ce ne devorează mințile într-un moment sau altul. Se dovedește fascinant, din perspectiva unei judecăți patologic programată, când reflecțiile prind conturul realității, apar ca de nicăieri, preluând într-o oarecare măsură controlul - mai bine-zis, când încearcă să-ți fure pământul de sub picioare.
Uimesc în decadența lor, fără doar și poate! În cazul ăsta ce e de făcut? Rezolvi problematica situație și îți urmezi calea. Dar rămâne gaură neagră de temut: de ce ăst schepsis familiar în zilele scriitoricești, ia ființă în planul realului?


Pentru că ți-ai indus trupului să reacționeze în consecință? Pentru că ai anticipat cele ce aveau oricum să se petreacă? Ori doar ca umilă coincidență. Detest până și simpla pomenire a termenului! Refuz să cred în potriveala asta pe deplin întâmplătoare! Îmi repugnă! Dar nici cealaltă variantă ce presupune uluitor oracol. Antichitatea a apus de mult... Și astfel, întorc privirile spre inducere.

Mi-am golit mintea ca-ntr-un exercițiu yoghist. A ancorat în timp și spațiu idilic. O las în delectare...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu