marți, 29 martie 2011

Ceață și vânt

Cu o noapte de nesomn, fumat, mestecat gumă dintr-o obișnuință nu tocmai de-a mea, mă desprind acum de restul gândurilor ce m-ar înghiți fără ezitări.
La naiba! Nu mai găsesc determinare. De parcă ar fi luat-o la picior, așteptându-mă pe mine, să o urmez... și nu am schițat niciun gest. De ce? Găsesc abandonul astfel inexplicabil.

[...]

Plouă. Dacă am adorat vreodată ceva cu adevărat - în afara întregii naturi, asupra căreia se adeverește inutil să aduc vreun comentariu, ei bine - acel ceva a fost ploaia. Până și în poveștile despre cum era aici subsemnata bebe, se poate cu ușurință deduce admirația mea pentru fenomen. În fine, nu despre asta vroiam să pomenesc... Nici eu nu știu. Poate că am sperat la o oarecare oază de... pffff, mică, fină inspirație?

Și ce mă decid să recunosc? Vorba vine, se va înțelege...
Ăhm, e necesară o grozăvie în existența mea, ca șirul gândurilor să capete calitatea „de șlefuit”. Să se întâmple ceva detestabil, teribil, groaznic și toate din straița urâtului. Știu, știu... mă vei contrazice, cu scrierea-mi despre frumusețe-subiectivism-urâțenie. Oricum, departe de ideea cu pricina.

Și măcar de, actualmente, aș pluti în soare! Scrisul meu blocat în trafic îmi rânjește cu macabră încântare. Și totuși, sună de parcă aș cerși porția mea de negru-amar. De-ar fi vorba de cafea... ahaha.

[...]

Acum stă să plouă. Dar nu, căldură în oase și zâmbet de postat necunoscutelor fețe, ca de bine-venit în aprilie. Și caută țărâna să o redea sieși, nimicul revendicându-și hăul. Nu e de mirare că existența de moment se reduce considerabil, devine rece-opac.

Îmi pare clipa propice unei relatări ce tânjește să prindă contur, capete spațiu și un timp. Să fie, deci? Imaginația prinde-va-și firul derulat în rostogolirea haotică a ghemului printre rădăcini uscate.

duminică, 20 martie 2011

Lună plină în primăvara

Provocare

Autodepășire

Autodeterminare

Mobilizare

Pătrunderea negurilor

Minciuni ostentative

Nimic în veselie

Principii strămutând

Filosofie împrăștiată

Îndurerare inexistentă

Verosimilă mistificare

Sevrajul inhibițiilor

Dublă personalitate

Punct și de la capăt

Cap ou pas cap?

miercuri, 16 martie 2011

0:21

Mă întorc la un Necunoscut, abandonat cu multă vreme în urmă... care, uimit acum de vocea mea răgușită, mai groasă decât... în timpurile noastre apuse, mă urmărește cu un interes sincer. Așteaptă să-mi descarc traista gândurilor, să dau năvală ideilor pe pietrele ca de dincolo de Styx.

S-ar zice că suntem la începuturi: deloc stingheri, cu ochi mari și privire ațintită în neguri, stătute imagini petrecându-ne. Se pornește de la un moment silențios, în care pare că ni s-ar ordona niscaiva memorabile judecăți și-apoi, se așează pe fața de masă cele pentru care ne revedem.

S-au derulat atât de multe anotimpuri... dar nu există cronologie în discuție, evităm cu nonșalanță pretențioasa ordine.

„Curând... lună plină.” Și zâmbesc, de parcă momentul ar avea vreo însemnătate pur contextuală. Dar tu, Necunoscutule, ascunzi surâs în întunecimea minții și clipești aproape voios la remarca mea. Cauți o poziție comodă și te prefaci atent la strălucirea unui pahar oarecare. O clipă se stinge în tăcere și vrei să-mi adresezi o întrebare, dar îți îneci imboldul și te încrunți în expectativă. E joc de - „vreau-să-te-chestionez-în-legătură-cu, dar-prefer-să-nu-depun-eu-prea-mult-efort”.

Conversație se întinde la câteva ore și-apoi revenim la acele uitături, ce subliniază și preced concluzia:
„Te-ai așteptat mereu ca oamenii din jur să-ți împărtășească imaginea de ansamblu asupra diverselor situații cărora le acorzi o deosebită atenție, considerându-te direct responsabilă de rezultatul ăsta. Ori cum ai putea să pretinzi așa ceva?” Faci o pauză cât să-mi observi reacția, apoi reiei firul convingerii... „Întrebarea sună prea retoric-neșlefuită, dar nu-mi corectez nuanțarea. Uneori, mă aștept să-ți fi apus încrederea pe care o acorzi în egală măsură fiecăruia. Mai ales știind că niciodată nu te-a șocat dezamăgitoarea replică ce te convinge de insucces. Și totuși, până când? Până când nestăvilita confiență?”

De parcă vocea unei de-a doua personalități îmi adresează vorbele, mă supun contemplării luminii de dincolo de crengile brazilor, ce străbate lungul drum de la lună. Să tot fie trecut de miezul nopții de când, într-un fumoar cu un ventilator în surdină horcăind alene, rememorez cele câteva ultime-ți cuvinte.