luni, 11 aprilie 2011

Frunze

Vorbeam mai ziua trecută cu Rurenka și, tot apelând la diferite subiecte de discuție, mi-a subliniat felul în care o descriu pe maima, atunci când momentul o cere. Și, reproducându-i o întâmplare dintre noi, m-am oprit o clipă, zâmbind la ideea că imaginea ei mi se conturează mereu sub auspiciile acelui surâs timid, aproape naiv, pe care îl afișează numai în prezența noastră
- ai ei pui de cioară - glumă anodină, absolut necesară pentru menirea-mi, în ce o privește
.

[...]
„Și duse ne sunt plăcile acoperișului de vânt... trântite în fața blocului se zdrobesc”
- îi scriam unui prieten de curând, în vreme ce, sub așternuturi, atenta martoră la zăpăcita furtună, încercam să primesc zgomotele asurzitoare cu un calm de statuie. Parcă, prin neclintirea mea, de trup încordat și minte sub aceeași tensiune, nădăjduiam să nu îi distrugă ei somnul.
Măreața operă a naturii însă și-a dovedit nevoia de auditoriu, de reacțiile acestuia, de-o manifestare plină de temeri. Ca un tribut depus privirii înspăimântate, și-a rupt din propriu-i element... aruncând la pământ semeț brad.

[...]

Asemenea unui furnicar, mintea i-a pus în aplicare un plan, în mijlocul debandadei. Fără să permită vreun efort, cât de mic, din parte-mi.
Către finalul rezolvării, și-a amintit de mine:
„Prea mult fumezi, ai terminat un pachet. Of...”

Mă scăldam într-o plictiseală acută. Am înregistrat cu vigilență fiecare gest, vorbă, privire, mimică a acelui du-te vino tumultuos.

Uitătura mea îi spunea ceva la un moment dat că, zâmbindu-mi în mijlocul acelor străini adunați să refacă stricăciunile, mi-a sărutat fruntea cu atâta căldură încât, am realizat - maima, nefiind adepta materialului, nu se proteja pe sine, nu căuta confortul propriu, ci își focaliza întreaga grijă învăluind țâncul de mine, venit acasă unde imperios trebuia să găsească protecție.

Când lucrurile au revenit pe făgașul lor, și-a arătat recunoștința pentru suportul adus de mine.
Să mă pătrundă șocul:
„Care ajutor, tu maima? Nu m-ai lăsat să mișc un fir de praf...”
Îi surâdeau privirile pe sub gene.
„Eh! Nici n-a fost nevoie, decât de calmul tău de neclintit. Să m-asigure din când în când că se va reveni la normal.”
Aste vorbe au pus punct subiectului.


Uneori, am impresia că, în situațiile de criză, avem tendința să ne agățăm de frunze cu obstinație, convinși că ne vor susține. Este oare doar o iluzorie idee asupra căreia psihicul se aruncă? Câteva nervuri plăpânde să ne mențină pe linia de plutire?