vineri, 22 iunie 2012

Un biscuit, o bană necoaptă și-o șapcă Samsung

E... vreme apăsătoare de dinainte de furtună; încet dar sigur, se coace misterul spălării de păcate.
Mi-ar prinde bine o pauză de la umanitate în momentul ăsta! Ah, și ce stătută-mi sunt.

Ce mi-am propus de bună dimineață? Nu mai rețin. Dar cu siguranță nu să-mi stric finalul de săptămână și așa, încărcat până la refuz.
Cu neînchipuita mea înclinație către nenorociri (ce mai comedie!), cred că am depus „supremus” efort de-am reușit să rup un robinet, ori ceva asemănător ca întrebuințare.
Cum a țâșnit apa rece de-n fracțiune de secundă musteam a apă, păru-mi picura și gleznele-mi amenințau să se scufunde, n-aș reuși să detaliez, decât repetând aceleași imagini postate-n diferite nuanțe, în diferite unghiuri. Fără rost.
Prima și unica soluție - dat fiind faptul că locuința noastră, nu nu are patent, ori... mai știu eu ce cheie franceză - oprești apa-n-ntreg apartamentul.
Curăță nebunia și tai-o la MeGe, într-un 24 îmbâcsit, ce se bălăngăne pân' la destinație, de parcă i-ar fi ultimul drum pe lumea asta. 
Noroc cu raliul în desfășurare și evenimentul auto... și ca urmare oamenii în marea majoritate relaxați, voioși unii chiar - mi-au mai animat ziua. 

Dar iată-mă din nou între patru pereți înguști, ușa de la balcon zdrobită imaginar de perete, ceva muzică-n surdină, materia mea așteptându-mă plină de răbdare, și... nelipsita! mortăciunea asta de CĂLDURĂ din infernul inimii pământului. Și dacă-n cursul nopții nu-mi tai podoaba capilară stil arici - am să mă mândresc cu rezistență psihică la ororile deșertului!

Ploaia, furtuna, ce s-o fi lăsând așteptată, încă nu dă semne de apropiată întâlnire. 
Și mișunăm din încăpere-ncăpere, cu speranța mută că vom alunga temperaturile ridicate.

joi, 21 iunie 2012

Un măr, o sticlă de la frigider, un pix și-un caiet verde

Și să tot fie un jurnal de gagicuțe. 

Puștiu e cu El la telefon, conversația tipică... doar că toate, care s-au derulat azi, au debutat cu imperativul: e infernal! căldura ne împiedică de la mai toate activitățile înscrise în tabel: să dormi? nici vorbă de asemenea grozăvie! să mănânci? hahahahaha! bleah! (cu toate că în momentul ăsta am un iaurt în față și șterpelesc tot câte-o lingură, de parc-aș fura din bolul de orez al Shogun-ului - amăgitoare senzație de răcoare); să bramburești pe străzi? te topești odată cu asfaltul!

Avem examene - răcnesc privirile noastre, când se ciocnesc cu disperarea condamnaților la moarte.

„Nooooo am făcut-o de oaie” - suntem echipate cu sticle de juma', din oră-n oră puse-n frigider, cu lichior de soc - și Puștiu tocmai a vărsat una-n pat. 
Misiune: 
schimbat așternut - ea;  (cât de gravă)
râs de fiecare expresie pe care-o face - eu.

Pentru că-ntr-o clipă!, am redevenit noi: fete cuculete, ce hohotesc asemenea unor curci în ograda vecinului.

A redecorat camera: pilota stă cocoțată pe noptieră, pernele - vârf de piramidă în întreaga imagine, dar Puștiu le-ntrece pe toate: c-o privire de Sfinx rătăcit într-o vale-a regilor, c-un obraz rezemat pe templul ăsta de așternuturi, crapă coji de semințe, adâncită parcă în sentiment de vinovăție-a copilului ce taman a zdrobit o floare-a soarelui.

Cu o zi-n urmă ne-am chelit mințile de orice datorie studențească, în mare parte gustând cultură orientală-ndepărtată. Azi? vorbim de zgârcenie și stristețe - ceea ce mă face să râd: „da' nu-nțeleg ce e așa amuzant”, pledează Puștiu c-un colț de gură, tremurând a râs și pleacă spre meleaguri mai luminate - bucătăria; în vreme ce aici subsemnata-și aprinde-o veioză cu promisiunea că are să...

luni, 9 aprilie 2012

Mă ustură nările


Știi cum era ghemul de ață din poveste... te ajuta să-ți regăsești drumul de întoarcere. Nasul meu își cere drepturile la un ghem... de hârtie. Și, ca să fie mai de basm, am luat în primire unul igienic. Și muzica și aproape nu mă mai obosesc hapciu-urile pereche... sunt bine, refuz să mă smiorcăi!

Puștiu e aici, lângă... pe-un șezlong, laptopul pe-un scaun... șede ea comod, își redactează o lucrare. În pijamale locuim de aproape un an... veșnice pijamale, dragele! Hazard! Casa e un ceva încântător, cu harababura dimineților, când ne trezim cu ochi migdalați și plete ciufulite în perne mototolite sub obrajii tineri, roși, și val-vârtej o ștergem pe scări în gânduri de „Domne dă să prind 24-ule!” încă savurând ultima gură de cafea, șterpelită parcă din fața ceasului cu privire scrutătoare, dojenitoare - „dacă pierdeți nopțile în calmul visărilor cu ochi deschiși...”

Sunt persoana invizibilă în ultima vreme... irascibilă la aproape fiecare încercare de socializare. Și ceva lipsește.
Stai să-mi torn un pahar de vin.
Nu m-am mai adresat de... mult timp Necunoscutului meu - ocazia merită celebrată! Realizez: e unul din momentele care absenta. Ne regăsim nu la același nivel (deloc nostalgică remarca). Considerăm nelalocul ei depănarea ultimelor idei, reconstituirea întâmplărilor mai mult sau mai puțin de ultimă oră. Ne lansăm însă în observații. De înfățișare (realmente, ai crescut, obrazul s-a maturizat într-o oarecare măsură, ochii îți strălucesc întunericul altfel, se întrezărește o osteneală prielnică), de spirit (unde ți-au pierit aspirațiile?, lenea a acaparat prezentul, pleacă din cușcă!).
Eu? Tac... ascult, clipesc în semn de „într-adevăr” și strop - elixir - de firav sentiment de încredere, mi se strecoară pe sub simțuri. Oare?

sâmbătă, 11 februarie 2012

Nelegiuirea de-a mă desfășura

Sunt persoana de ultim moment.
Nu mă pune pe lista vreunui plan, am să fac tot posibilul să evit a face act de prezență.
Am s-apar... nu cu întârziere de „dă bine” ci cu nerv și ciudă că mi-am semnat sentința pentru acele câteva ore.

Sunt mereu în întârziere. Ca de exemplu, acum. Ar trebui să fiu deja în rândurile unei lucrări... chiar importante. O puteam scrie cu mult timp în urmă, dar am preferat vreo sută alte feluri de-am „pierde vremea” și al naibii de mult îmi place să o fac!


De ce există planuri și... chestii de trebuie îndeplinite?

Uite o contradicție în ce mă privește: mă încântă să lucrez, să servesc consumatorii, să le zâmbesc atunci când ar trebui să le dau o sticlă-n cap/introduc un pix într-un loc întunecat...
„Sunt oameni și oameni” - mi se tot repetă, când mai rostesc una de noroc! - că de!, îmi place să mă descarc prin cuvinte, cu atenție de om al străzii culese.
Na și cealaltă parte ce vrejul, abia ieșit în lumina soarelui, îl depune în mormântu-i: ora fixă - mă doboară pur și simplu! Ori, simplu fapt că, în ziua x - sunt, acolo! De parc-aș vedea gratiile celulei, cu ochii pușcăriașului abia trezit dintr-un vis frumos, pe-o plajă-n Jamaica!

Vin și completez!: odată ajunsă acolo, transform momentul în „de neuitat!”
În elementu-mi mă găsesc - prind numeroase detalii, pe care mintea mi le reține ca pentru atunci când porii mi-o vor traduce, și o simt asta cu întreaga mea suflare!


Știi ce mă distrează însă la haosul de mai devreme? Cu ceva timp în urmă (și parcă tot mai departe pleacă din mine), într-o situație similară, apărea inspirația cu o fulgerătoare dulceață de spirit!

Acum
? Parcă de dragul vremurilor ălora, îmi scriu aici frustrările cu gust amar și nu mă întorc la ceea ce trebuie de fapt să iscălesc!

Oricâtă plăcere dionisiacă aș găsi în știință, în cercetare, în lumea psihicului...
Uite-mă, singură, cu urechile mele de urs - cum îmi numește Mara căștile - păstrându-mă departe de toate sunetele blocului în care-mi duc veacul, cu toate cărțile împrăștiate pe parchet, unde șade și cana de cafea (m-am îndepărtat și de-amara mea, aproape nervoasă că nu pot s-o însoțesc de-o țigară și-așa că rămân ambele pustii), mai arunc câte-o privire ceasului.
... și am un examen mâine și mă gâdilă să-mi spun c-am obosit și merit pauze lungi și dese!


Și...

duminică, 5 februarie 2012

...ca pe-o catifea vișinie

Știi, când eram pici, aveam un album (mai viețuiește, pe undeva prin sufrageria de la Ocna) cu coperți de catifea vișinie, pe care l-am torturat asiduu. De altfel, așa iubeam și cărțile la vremea respectivă... le răsfoiam, în felul meu, le mâzgăleam cu sens. Și aveam momentele mele, când luam albumul ăla, de parc-ar fi fost prima dată când îi căutam pozele. Le rememoram poveștile, adăugam în minte imagini, cu gestică și gânduri de mine reținute. Le rearanjam (l-am făcut ferfeniță - mă mir că nu l-a aruncat maima, în mod normal se leapădă de tot ce e vechi, pfu, să nu mai zic stricat). Oriunde în casă, țineam să-mi las urma, să scrijelesc, în amintire, a mea prezență ca pentru eternitate. Ți-am mai spus, aveam un perete - undeva în holul mic, unde nu prea bătea lumina - pe care-am trasat linii, de mai toate culorile, zeci... șterse-au fost după zugrăvit. Norocul meu, maima, în schimbările-i periodice (și, vai! multe-am mai trăit), nu s-a hotărât să renunțe și la dormitorul de ieri-de azi - singurul care încă mai păstrează carioca mea verde (hâa! hâa!). Agende-a avut maima, caiete, cărți Ge. Pe toate mi-am lăsat amprenta. Adevărată ușurare când „Yesterday” de Emil Mladin mi-a acaparat atenția câteva ceasuri întârziate - nu am mai încercat să țin morală cărților, le-am dat în schimb ascultare. Prinsă-n mrejele lor mă găsesc în prezent. Dependenta fotografiilor? Tot. Cât îmi place să le mai citesc!...

luni, 2 ianuarie 2012

Sete

Au tendinţa lipsită de temei - susţin eu cu convingere - de a mă privi cu alţi ochi. Să fie oare pentru că văd în mine ceva-ul de care ar fi avut ei nevoie să ajungă pe culmile dorite? Nu am niciun habar. Însă, vorba - "tu ai să reuşeşti" - însoţită de o uitătură cu subînţeles, mă pândeşte la temelia oricărei noi apropieri. Eu nu îi dau cât de mică crezare sau, cel puţin, aşa încerc să mă conving.

Ori poate tocmai vorbele lor au reuşit realmente să scoată ceva la iveală! Pentru că altfel, nu ştiu de unde curajul noii mele viziuni, despre cum am să cutreier pământul, în căutările misteriosului necurat, într-o acerbă căutare a sinelui şi altă astfel de grandilocvenţă.

Decid că:
.omul se caută întreaga lui viaţă de pământean; îşi descoperă persoana în alte persoane, în felurite activităţi, în moartea altora, în natura ce-l mărgineşte, în fuga după adevărul absolut...
.nu se resemnează în cele câteva decenii de existenţă - devine imperios să-şi perceapă oglindirea fiinţării lui în ordinea-haos a Universului.

În altă orânduială de idei, aiureala-mi prezentă nu mă satisface spiritual. Adică, experienţele de până acum mi-au fost aproape pe plac. Le acord niscaiva credit, de vreme ce au depăşit comprehensiunea vârstei, plasându-mă mai la distanţă - totul în favoarea mea. Dar nu îmi sunt de-ajuns. Doar dac-aş avea veşnicia la picioare...

Simt că nu îmi este suficientă viziunea pe care, aproape inconştient, o deţin unii asupra vieţii. Îmi trebuie mai mult de-atât. În ce măsură? Ce anume mai exact? - simpla lor numire mi-ar delimita posibilităţile şi nu doresc asta. Dar caut să trăiesc mai mult, mai departe, diferit de orice aşteptări întunecate sau nu, să văd, să vorbesc, să simt... cele ce mă cheamă!