duminică, 5 februarie 2012

...ca pe-o catifea vișinie

Știi, când eram pici, aveam un album (mai viețuiește, pe undeva prin sufrageria de la Ocna) cu coperți de catifea vișinie, pe care l-am torturat asiduu. De altfel, așa iubeam și cărțile la vremea respectivă... le răsfoiam, în felul meu, le mâzgăleam cu sens. Și aveam momentele mele, când luam albumul ăla, de parc-ar fi fost prima dată când îi căutam pozele. Le rememoram poveștile, adăugam în minte imagini, cu gestică și gânduri de mine reținute. Le rearanjam (l-am făcut ferfeniță - mă mir că nu l-a aruncat maima, în mod normal se leapădă de tot ce e vechi, pfu, să nu mai zic stricat). Oriunde în casă, țineam să-mi las urma, să scrijelesc, în amintire, a mea prezență ca pentru eternitate. Ți-am mai spus, aveam un perete - undeva în holul mic, unde nu prea bătea lumina - pe care-am trasat linii, de mai toate culorile, zeci... șterse-au fost după zugrăvit. Norocul meu, maima, în schimbările-i periodice (și, vai! multe-am mai trăit), nu s-a hotărât să renunțe și la dormitorul de ieri-de azi - singurul care încă mai păstrează carioca mea verde (hâa! hâa!). Agende-a avut maima, caiete, cărți Ge. Pe toate mi-am lăsat amprenta. Adevărată ușurare când „Yesterday” de Emil Mladin mi-a acaparat atenția câteva ceasuri întârziate - nu am mai încercat să țin morală cărților, le-am dat în schimb ascultare. Prinsă-n mrejele lor mă găsesc în prezent. Dependenta fotografiilor? Tot. Cât îmi place să le mai citesc!...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu