sâmbătă, 11 ianuarie 2014

Persona non grata

Am călătorit cu trenul (mizerabil, așa cum se cuvine!... mizerabililor pământului), dar în compartimentul rezervat „partidului”. Să înțelegi - un nene a blocat intrarea cu o perdeluță agățată de geamul ușii; beznă: îmi întrerup convorbirea telefonică și adresez întrebarea unui individ din spatele meu - rezervat? Era, pare-se cfr-iștilor, dar mi-au permis totuși șederea (incognito).

Căldură și întuneric, o obscuritate prielnică bastardelor memorii. Și-am plâns. Continuu. Fără să-mi dau seama unde vreau s-ajung cu reacția asta femeiască, am lăsat baltă autocontrolul. La ce bun? Să mă fi chinuit pentru cine? Nu mă cunoștea niciun suflet în vagonul ăla deplorabil. 

Dahl nu plânge! E setată să nu plângă. Și totuși. Mereu în situații (le numesc) propice, apare detaliul; ordinar în aparență, care persistă... se extinde, capătă contur și nuanță - se distinge de nenumărate alte... motive. Și iată odorul - uneori aș vrea să piară din mine pentru totdeauna, nu se întâmplă dar. 

Totuși, de ce? De ce am clacat? Oboseală? Stres? 
Nicidecum! Neputință. E o moarte lentă, asemenea unui cancer răspândit în măduvă, care își așteaptă momentul încununat cu merituoasa victorie. 
Pentru că deocamdată trebuie să urmez planul celor 4 ani. Și-am secat. Sinele s-a furișat pe căi neștiute. Ce a rămas din mine? - rutina asta malițioasă, vâscoasă a preluat reacția la viață. Chinuitoare neputință! Sadică realmente pentru un suflet călător.

Ooo, dar îmi aștept revanșa!