În... bătăi de aripi ale bufniţelor curioase

Nelegiuirea de-a mă desfășura

2012-02-11T12:03:00.000-08:00

Sunt persoana de ultim moment.
Nu mă pune pe lista vreunui plan, am să fac tot posibilul să evit a face act de prezență.
Am s-apar... nu cu întârziere de „dă bine” ci cu nerv și ciudă că mi-am semnat sentința pentru acele câteva ore.

Sunt mereu în întârziere. Ca de exemplu, acum. Ar trebui să fiu deja în rândurile unei lucrări... chiar importante. O puteam scrie cu mult timp în urmă, dar am preferat vreo sută alte feluri de-am „pierde vremea” și al naibii de mult îmi place să o fac!

De ce există planuri și... chestii de trebuie îndeplinite?

Uite o contradicție în ce mă privește: mă încântă să lucrez, să servesc consumatorii, să le zâmbesc atunci când ar trebui să le dau o sticlă-n cap/introduc un pix într-un loc întunecat...
„Sunt oameni și oameni” - mi se tot repetă, când mai rostesc una de noroc! - că de!, îmi place să mă descarc prin cuvinte, cu atenție de om al străzii culese.
Na și cealaltă parte ce vrejul, abia ieșit în lumina soarelui, îl depune în mormântu-i: ora fixă - mă doboară pur și simplu! Ori, simplu fapt că, în ziua x - sunt, acolo! De parc-aș vedea gratiile celulei, cu ochii pușcăriașului abia trezit dintr-un vis frumos, pe-o plajă-n Jamaica!

Vin și completez!: odată ajunsă acolo, transform momentul în „de neuitat!”
În elementu-mi mă găsesc - prind numeroase detalii, pe care mintea mi le reține ca pentru atunci când porii mi-o vor traduce, și o simt asta cu întreaga mea suflare!

Știi ce mă distrează însă la haosul de mai devreme? Cu ceva timp în urmă (și parcă tot mai departe pleacă din mine), într-o situație similară, apărea inspirația cu o fulgerătoare dulceață de spirit!

Acum? Parcă de dragul vremurilor ălora, îmi scriu aici frustrările cu gust amar și nu mă întorc la ceea ce trebuie de fapt să iscălesc!

Oricâtă plăcere dionisiacă aș găsi în știință, în cercetare, în lumea psihicului...
Uite-mă, singură, cu urechile mele de urs - cum îmi numește Mara căștile - păstrându-mă departe de toate sunetele blocului în care-mi duc veacul, cu toate cărțile împrăștiate pe parchet, unde șade și cana de cafea (m-am îndepărtat și de-amara mea, aproape nervoasă că nu pot s-o însoțesc de-o țigară și-așa că rămân ambele pustii), mai arunc câte-o privire ceasului.
... și am un examen mâine și mă gâdilă să-mi spun c-am obosit și merit pauze lungi și dese!

Și...

...ca pe-o catifea vișinie

2012-02-05T16:44:00.000-08:00

Știi, când eram pici, aveam un album (mai viețuiește, pe undeva prin sufrageria de la Ocna) cu coperți de catifea vișinie, pe care l-am torturat asiduu. De altfel, așa iubeam și cărțile la vremea respectivă... le răsfoiam, în felul meu, le mâzgăleam cu sens. Și aveam momentele mele, când luam albumul ăla, de parc-ar fi fost prima dată când îi căutam pozele. Le rememoram poveștile, adăugam în minte imagini, cu gestică și gânduri de mine reținute. Le rearanjam (l-am făcut ferfeniță - mă mir că nu l-a aruncat maima, în mod normal se leapădă de tot ce e vechi, pfu, să nu mai zic stricat). Oriunde în casă, țineam să-mi las urma, să scrijelesc, în amintire, a mea prezență ca pentru eternitate. Ți-am mai spus, aveam un perete - undeva în holul mic, unde nu prea bătea lumina - pe care-am trasat linii, de mai toate culorile, zeci... șterse-au fost după zugrăvit. Norocul meu, maima, în schimbările-i periodice (și, vai! multe-am mai trăit), nu s-a hotărât să renunțe și la dormitorul de ieri-de azi - singurul care încă mai păstrează carioca mea verde (hâa! hâa!). Agende-a avut maima, caiete, cărți Ge. Pe toate mi-am lăsat amprenta. Adevărată ușurare când „Yesterday” de Emil Mladin mi-a acaparat atenția câteva ceasuri întârziate - nu am mai încercat să țin morală cărților, le-am dat în schimb ascultare. Prinsă-n mrejele lor mă găsesc în prezent. Dependenta fotografiilor? Tot. Cât îmi place să le mai citesc!...

Sete

2012-01-02T02:02:00.000-08:00

Au tendinţa lipsită de temei - susţin eu cu convingere - de a mă privi cu alţi ochi. Să fie oare pentru că văd în mine ceva-ul de care ar fi avut ei nevoie să ajungă pe culmile dorite? Nu am niciun habar. Însă, vorba - "tu ai să reuşeşti" - însoţită de o uitătură cu subînţeles, mă pândeşte la temelia oricărei noi apropieri. Eu nu îi dau cât de mică crezare sau, cel puţin, aşa încerc să mă conving.

Ori poate tocmai vorbele lor au reuşit realmente să scoată ceva la iveală! Pentru că altfel, nu ştiu de unde curajul noii mele viziuni, despre cum am să cutreier pământul, în căutările misteriosului necurat, într-o acerbă căutare a sinelui şi altă astfel de grandilocvenţă.

Decid că:
.omul se caută întreaga lui viaţă de pământean; îşi descoperă persoana în alte persoane, în felurite activităţi, în moartea altora, în natura ce-l mărgineşte, în fuga după adevărul absolut...
.nu se resemnează în cele câteva decenii de existenţă - devine imperios să-şi perceapă oglindirea fiinţării lui în ordinea-haos a Universului.

În altă orânduială de idei, aiureala-mi prezentă nu mă satisface spiritual. Adică, experienţele de până acum mi-au fost aproape pe plac. Le acord niscaiva credit, de vreme ce au depăşit comprehensiunea vârstei, plasându-mă mai la distanţă - totul în favoarea mea. Dar nu îmi sunt de-ajuns. Doar dac-aş avea veşnicia la picioare...

Simt că nu îmi este suficientă viziunea pe care, aproape inconştient, o deţin unii asupra vieţii. Îmi trebuie mai mult de-atât. În ce măsură? Ce anume mai exact? - simpla lor numire mi-ar delimita posibilităţile şi nu doresc asta. Dar caut să trăiesc mai mult, mai departe, diferit de orice aşteptări întunecate sau nu, să văd, să vorbesc, să simt... cele ce mă cheamă!

Nu-mi întrerupe incoerenţa

2011-12-01T05:13:00.000-08:00

E paroxism malefic acum că mi-am luat inima-n dinţi: la naiba, vreau! Chiar dacă nu se petrec... Şi îmi încalc regula de aur - prevăd regrete pe mai târziu - pentru că, vezi tu, până acum, fără o verticalitate (doar de mine ştiută), nu îmi luam pana - accesoriu perfect zâmbetului - să-i scrijelesc istoria pe-o nemuritoare părticic-a memoriei fiecăruia dintre... ei.

Lucrurile se schimbă... la fel şi prezenţa cafelei în cana alăturată... anul în sine a pregătit nişte pretenţioase modificări în zonă. Mă-ntrebi dacă m-am conformat? Permite-mi să storc mai întâi un capăt de lămâie-n ceaiul de suferind trup şi să mă prefac a nu fi auzit decât /.../ - ca după o noapte de pomină şi-o trecere-n ceasurile dimineţii pietrificate de-o Prinţesă a Îngheţului, în speranţă de dăinuire-a splendorii iernatice.

Se doreşte a fi o căutare de sine, o înrădăcinare a lui şi-ntr-un final o chezăşie depusă acelui spirit absolut.

În lipsă

2011-11-23T02:20:00.000-08:00

Încă nu știu dacă se va materializa plutirea asta de ecou-cânt de „vino cu mine”... „vino”.
E acolo, o simt, o percep cu ochii întunericului din adânc, dar nu o trăiesc. E în afara ființării și totuși undeva în imediata-i vecinătate.
Clocotește veșnicie de cuvinte, pe care apoi le țese meticulos într-un timp făr' de legi.
Și mă ține în apropiere îndepărtată. Mă desparte cu o cețoasă pânză de fum.
Uneori îmi permite suferința necunoscutului, în limită ca pastorală: doar cât să-mi pătrund ideile de-o emoție gravă!, și-apoi voalează fărâma de Ceva, induce un Altceva... se pierde!

Și mă-ntrebi unde-mi este condeiul?

Frenezie

2011-07-05T08:36:00.000-07:00

De ce moartea se face simțită? Când un câine îi jelește apropierea? Când lugubrul pas se avântă întunecimii păsărilor de noapte, ferecând ușile vieții?

Adie stare de meleag îndepărtat și nimicului întoarcem fețele. Ca la o expoziție sărăcăcioasă de toamnă. În părți de zare, cu ochii lepădăm strălucirile suflului. Ultimă sforțare, conștiință înecată, genune întru neglijență.

Se remodelează pielea în ape secate, odată cu al nemuririi declin. Și vetuste energii rescriu pergamente, ca în șoaptă de om, sub patronajul spiritelor.

Când lacuri opacizante proidesc mângâierea sângelui? Când la hotar, străine glasuri tânguiesc al durerii umblet? De ce moartea se face simțită?

Frunze

2011-04-11T07:37:00.000-07:00

Vorbeam mai ziua trecută cu Rurenka și, tot apelând la diferite subiecte de discuție, mi-a subliniat felul în care o descriu pe maima, atunci când momentul o cere. Și, reproducându-i o întâmplare dintre noi, m-am oprit o clipă, zâmbind la ideea că imaginea ei mi se conturează mereu sub auspiciile acelui surâs timid, aproape naiv, pe care îl afișează numai în prezența noastră
- ai ei pui de cioară - glumă anodină, absolut necesară pentru menirea-mi, în ce o privește.

[...]
„Și duse ne sunt plăcile acoperișului de vânt... trântite în fața blocului se zdrobesc” - îi scriam unui prieten de curând, în vreme ce, sub așternuturi, atenta martoră la zăpăcita furtună, încercam să primesc zgomotele asurzitoare cu un calm de statuie. Parcă, prin neclintirea mea, de trup încordat și minte sub aceeași tensiune, nădăjduiam să nu îi distrugă ei somnul.
Măreața operă a naturii însă și-a dovedit nevoia de auditoriu, de reacțiile acestuia, de-o manifestare plină de temeri. Ca un tribut depus privirii înspăimântate, și-a rupt din propriu-i element... aruncând la pământ semeț brad.
[...]

Asemenea unui furnicar, mintea i-a pus în aplicare un plan, în mijlocul debandadei. Fără să permită vreun efort, cât de mic, din parte-mi.
Către finalul rezolvării, și-a amintit de mine:
„Prea mult fumezi, ai terminat un pachet. Of...”
Mă scăldam într-o plictiseală acută. Am înregistrat cu vigilență fiecare gest, vorbă, privire, mimică a acelui du-te vino tumultuos.

Uitătura mea îi spunea ceva la un moment dat că, zâmbindu-mi în mijlocul acelor străini adunați să refacă stricăciunile, mi-a sărutat fruntea cu atâta căldură încât, am realizat - maima, nefiind adepta materialului, nu se proteja pe sine, nu căuta confortul propriu, ci își focaliza întreaga grijă învăluind țâncul de mine, venit acasă unde imperios trebuia să găsească protecție.

Când lucrurile au revenit pe făgașul lor, și-a arătat recunoștința pentru suportul adus de mine.
Să mă pătrundă șocul:
„Care ajutor, tu maima? Nu m-ai lăsat să mișc un fir de praf...”
Îi surâdeau privirile pe sub gene.
„Eh! Nici n-a fost nevoie, decât de calmul tău de neclintit. Să m-asigure din când în când că se va reveni la normal.”
Aste vorbe au pus punct subiectului.

Uneori, am impresia că, în situațiile de criză, avem tendința să ne agățăm de frunze cu obstinație, convinși că ne vor susține. Este oare doar o iluzorie idee asupra căreia psihicul se aruncă? Câteva nervuri plăpânde să ne mențină pe linia de plutire?

Ceață și vânt

2011-03-29T06:32:00.000-07:00

Cu o noapte de nesomn, fumat, mestecat gumă dintr-o obișnuință nu tocmai de-a mea, mă desprind acum de restul gândurilor ce m-ar înghiți fără ezitări.
La naiba! Nu mai găsesc determinare. De parcă ar fi luat-o la picior, așteptându-mă pe mine, să o urmez... și nu am schițat niciun gest. De ce? Găsesc abandonul astfel inexplicabil.

[...]

Plouă. Dacă am adorat vreodată ceva cu adevărat - în afara întregii naturi, asupra căreia se adeverește inutil să aduc vreun comentariu, ei bine - acel ceva a fost ploaia. Până și în poveștile despre cum era aici subsemnata bebe, se poate cu ușurință deduce admirația mea pentru fenomen. În fine, nu despre asta vroiam să pomenesc... Nici eu nu știu. Poate că am sperat la o oarecare oază de... pffff, mică, fină inspirație?

Și ce mă decid să recunosc? Vorba vine, se va înțelege...
Ăhm, e necesară o grozăvie în existența mea, ca șirul gândurilor să capete calitatea „de șlefuit”. Să se întâmple ceva detestabil, teribil, groaznic și toate din straița urâtului. Știu, știu... mă vei contrazice, cu scrierea-mi despre frumusețe-subiectivism-urâțenie. Oricum, departe de ideea cu pricina.

Și măcar de, actualmente, aș pluti în soare! Scrisul meu blocat în trafic îmi rânjește cu macabră încântare. Și totuși, sună de parcă aș cerși porția mea de negru-amar. De-ar fi vorba de cafea... ahaha.

[...]

Acum stă să plouă. Dar nu, căldură în oase și zâmbet de postat necunoscutelor fețe, ca de bine-venit în aprilie. Și caută țărâna să o redea sieși, nimicul revendicându-și hăul. Nu e de mirare că existența de moment se reduce considerabil, devine rece-opac.

Îmi pare clipa propice unei relatări ce tânjește să prindă contur, capete spațiu și un timp. Să fie, deci? Imaginația prinde-va-și firul derulat în rostogolirea haotică a ghemului printre rădăcini uscate.

Lună plină în primăvara

2011-03-20T16:23:00.000-07:00

Provocare

Autodepășire

Autodeterminare

Mobilizare

Pătrunderea negurilor

Minciuni ostentative

Nimic în veselie

Principii strămutând

Filosofie împrăștiată

Îndurerare inexistentă

Verosimilă mistificare

Sevrajul inhibițiilor

Dublă personalitate

Punct și de la capăt

Cap ou pas cap?

0:21

2011-03-16T15:19:00.000-07:00

Mă întorc la un Necunoscut, abandonat cu multă vreme în urmă... care, uimit acum de vocea mea răgușită, mai groasă decât... în timpurile noastre apuse, mă urmărește cu un interes sincer. Așteaptă să-mi descarc traista gândurilor, să dau năvală ideilor pe pietrele ca de dincolo de Styx.

S-ar zice că suntem la începuturi: deloc stingheri, cu ochi mari și privire ațintită în neguri, stătute imagini petrecându-ne. Se pornește de la un moment silențios, în care pare că ni s-ar ordona niscaiva memorabile judecăți și-apoi, se așează pe fața de masă cele pentru care ne revedem.

S-au derulat atât de multe anotimpuri... dar nu există cronologie în discuție, evităm cu nonșalanță pretențioasa ordine.

„Curând... lună plină.” Și zâmbesc, de parcă momentul ar avea vreo însemnătate pur contextuală. Dar tu, Necunoscutule, ascunzi surâs în întunecimea minții și clipești aproape voios la remarca mea. Cauți o poziție comodă și te prefaci atent la strălucirea unui pahar oarecare. O clipă se stinge în tăcere și vrei să-mi adresezi o întrebare, dar îți îneci imboldul și te încrunți în expectativă. E joc de - „vreau-să-te-chestionez-în-legătură-cu, dar-prefer-să-nu-depun-eu-prea-mult-efort”.

Conversație se întinde la câteva ore și-apoi revenim la acele uitături, ce subliniază și preced concluzia:
„Te-ai așteptat mereu ca oamenii din jur să-ți împărtășească imaginea de ansamblu asupra diverselor situații cărora le acorzi o deosebită atenție, considerându-te direct responsabilă de rezultatul ăsta. Ori cum ai putea să pretinzi așa ceva?” Faci o pauză cât să-mi observi reacția, apoi reiei firul convingerii... „Întrebarea sună prea retoric-neșlefuită, dar nu-mi corectez nuanțarea. Uneori, mă aștept să-ți fi apus încrederea pe care o acorzi în egală măsură fiecăruia. Mai ales știind că niciodată nu te-a șocat dezamăgitoarea replică ce te convinge de insucces. Și totuși, până când? Până când nestăvilita confiență?”

De parcă vocea unei de-a doua personalități îmi adresează vorbele, mă supun contemplării luminii de dincolo de crengile brazilor, ce străbate lungul drum de la lună. Să tot fie trecut de miezul nopții de când, într-un fumoar cu un ventilator în surdină horcăind alene, rememorez cele câteva ultime-ți cuvinte.

Posedate glasuri

2011-02-23T07:11:00.000-08:00

[...] Am luat-o aiurea, pe străzi neștiute, rătăcind ca-ntr-un vag pustiu de suflete îmbătrânite. Galeria de artă, pe care obișnuiesc să o frecventez, nu e deschisă - cale-ntoarsă câțiva metri, apoi cu pași grăbiți printre mașini cu farurile aprinse, îmi continui plimbarea haotică, absentă de cele ce mă depășesc și, implicit, mă înconjoară. [...]

Ordinar - lipsesc ideile și faptul că se uită orice, cu foarte mare ușurință, aproape mă deprimă. La neputința-mi prezentă se adaugă concentrarea întregului pe o reușită anume. Și mi s-au adeverit aripi de ceară, într-un decor lipsit de nori grei.

Nu-mi mai cunosc gândul ce m-a determinat să-ncep aici...
Coșmaruri și o absență totală de vlavie mă trimit în universul ninsorii de afară. În altă ordine de idei, cutreier în ritm de muzică tot ce pare a mi se cuveni.

02:47

2011-01-30T07:19:00.000-08:00

Știi că ador să umblu desculță. Chiar dacă mi-este recomandat să evit răcelile... ador să... simt răceală pe pielea înfierbântată până atunci sub așternut, unde genunchii mi-au fost strânși la piept, asemeni unui copil ascultând povești de groază în nopți de toamnă. De ce de toamnă? Poate pentru că anotimpul se adeverește deschis crengilor vânturate în umbre aparent despuiate... poate, poate că scârțâituri se vor fi auzind mai des atunci... și imaginația se deschide sumbrului nocturn... poate...

În sufrageria plină de fumul țigărilor mele, în dezordine șad fermecătoare notițe, aleator așezate să-mi trezească interesul adormit, în gust de ciocolată dulce ronțăită în apropierea zorilor. Ap-a mai rămas într-un singur pahar. Celălalt, e picurat doar... și-o ceașcă de cafea goală stă să fie plină iar de lichidul amărui, amară licoare-a dimineților și-a orelor târzii deopotrivă!

Liniște între pereții răcoroși pătrunde-va în minte-mi, în străfundurile gândurilor, pășește ca dansând, ascunzându-se printre perdele, voalându-le staticul. Se-aud șoapte – cineva își cântă somnolența.

Și durerea revine în cruntă împunsătură. Să-mi amintească... există undeva în mine. În apropierea cotului meu, lipit strâns la mijloc. Mă bântuie o idee... O alung cu un zâmbet nevăzut, și-o pustiesc în cea mai vagă nemurire. De parcă i-aș pregăti uitare!

Degetele îmi slăbesc cuvintele... se tastează de la sine... și, pierdute, prind contur amănunțit, veștejesc și pătrund magic științele în ascuns! Le păstrează ca pe un suvenir, le venerează serafic. Tainic le sărută înspre negurile de dincolo de omenire.

Îmi simt iarăși picioarele înghețate. Parchetul nu tăinuiește sânge cald. Astfel că, înainte de-a-mi înveli trupul în așternuturi, golesc o scrumieră... Mi-e sete iar.

05:13

2011-01-27T13:13:00.000-08:00

Lies by The Black Keys

Și ce dacă?
Răspuns nu primesc, doar o expresie invadată de un zâmbet forțat. Mă opresc înainte ca alte întrebări nerostite să capete contur în mintea mea. Mă dezgustă atitudinea, astfel că debitez un motiv deloc convingător - neinteresată de aspect - și plec cu ideea bine întipărită în minte că niciodată nu voi mai purta o altă conversație cu persoana în cauză.

Later edit

... de parcă doar acum aș fi descoperit iarna. În întunericul din bucătărie, după ce am ciugulit câte ceva, rătăcite-n frigider, pe scaun, cu fața spre fereastră, genunchii la piept, un braț îmbrățișându-mi-i, iar cealaltă mână, mecanică participa la fumat... Felinar puțin mai jos de panorama ce mi se arăta, cât să lumineze pădurea noaptea! Părea atât. Și o liniște de adormire a pământului, sub un strat înghețat de zăpadă, fumegând un horn în apropiere... crengi de brazi, blocându-mi vederea orizontului.

Știi când vrei să creionezi conștientizarea unei frumuseți de etern neglijat? Când diformitatea omenirii ți s-a înfățișat în vreun fel sau altul. Poate și de aceea pornești în căutarea alinării.

Se citește de plictis, în frustrare

2011-01-24T01:42:00.000-08:00

Tipic studențesc, într-un local... BottlesCafé, aiurea, la o cafea, după ce BCU ocupat, m-a azvârlit în stradă: nu sunt locuri, nu știu... poate dacă mai așteptați... Flori de măr neînflorite. Mi-am luat tălpășița, cu nerv și vervă, să cutreier străzi, aiurea, la naiba! Nimeni nu mă primește, să învăț, am examen maicilor, e necesar, se-nțelege?! Ridicări din umeri. Incompetență. Am hotărât că m-am plictisit. La ce bun să mai fi zăbovit într-o alergătură continuă de a găsi un loc undeva, cândva...? Naaah... întoarcere cu coada-ntre picioare, cu țigara stinsă în fața unei librării UBB. Printre semafoare, om mic cu privire stinsă de dâlmă nervoasă între sprâncene. Și iată-mă, la o cafea savurând-o și țigări fumegând, în iluzie de mulți bănuți și viață făr' de griji.
Și dă-mi o melodie, să mă delectez între străini...

Ledi

2011-01-14T06:12:00.000-08:00

„Dragi prieteni, iată-ne strânși în această tristă zi, în memoria...”

Ascunsă de pelerinele negre, solemnă, încerc să-mi temperez tusea să nu-mi degenereze în hohote de râs. Reușesc spre surprinderea mea.

Ca să-mi distrag atenția, recurg la amintiri ce o implică direct pe Ledi, muribunda... Și mă regăsesc la o ușă masivă, cu pumnii strânși, pleoapele date pe spate. Aud pași apropiindu-se. Labe zgârie de dincolo de ușă, își fac cunoscută prezența. Lătrat subțire. Mă pregătiseră: e o cățelușă adorabilă!
Profesoara de istorie mă poftește în casă, între picioarele ei un smoc de blană albă - flu-flu coadă stufos-imperială îmi dă semnalul: „Ți se permite să pășești pragul.”

Sufrageria mobilată-n nuanțe de-albastru nobil, îmbie la privit. Pe marginea canapelei, înghețată, aștept să plec cât mai repede. Miroase a dulce, a cafea amară și clinchetele ceștilor de cafea pe o tavă susură grațioase când mi se apropie.
Ledi, cu ochi mari de pechinez nervos, îmi urmărește expresia, pare să o înregistreze detaliat, apoi se așează leneș pe genunchii stăpânei. Își menține privirea ațintită asupră-mi. De parcă mă bănuiește de crimă. Teatrală, își repede nasul în apropierea hainelor mele... apoi pornește să inspecteze restul de încăperi.

Încântată de aroma cafelei, tentată de eleganța ceștii, mi-o îndepărtez ascunzându-mi o grimasă la vederea firelor albe de păr ce înoată în toată splendoarea la suprafața lichidului maroniu. Zâmbesc forțat, spun în câteva cuvinte cărui fapt datorez scuze pentru deranj, și-mi scurtez vizita, fără să ating scopul ei. Venisem pentru niște cărți ce mi-au sunat al naibii de interesante. Însă, numai la gândul că, printre filele vechi și bine întreținute, am să mă bucur de Ledi... prefer să mă lepăd de oricare altă tentativă la cultura promovată de doamna singură, înaltă, impozantă, ori mai mult decât devotată cățelei.

- Intră, draga mea! Să te servesc cu o cafea!
- Ah, nu. Mulțumesc. Mă văd nevoită să refuz. Dar...
- Nu accept, ultima dată când ai dat pe aici, nici că te-ai atins de fursecuri, ca să nu mai vorbim de cafea!
- Ar fi a treia pe ziua de azi! Chiar nn...
- Oh, dar ia loc, te rog.

Din respect, ocup sfert din scaun.
Ledi își flutură coada, fixându-mă sub aceeași uitătură sfredelitoare. Animozitate reciprocă. O ignor. Dar ea nu catadicsește să mă slăbească din priviri.
Într-un final, cedez prin a-mi aprinde o țigară.

- Nu prea suportă fumul, draga mea, Ledi. Dar niciodată nu dă în retragere.
„Te păzește ca o amazoană. Nemernica!”

De parcă mi-ar fi auzit gândurile, Ledi mă latră scurt - o avertizare.
N-am mai zăbovit mult...

Și-acum, uite-mă la înmormântarea miresei în blană albă... Mătușa mea, bocind nevoie mare pe umărului unui bărbat masiv, nu prestează atenție decât lumânărilor din jurul mormântului minuscul, să nu care cumva să se stingă...
Cum am ajuns eu să particip la funeraliile regretatei? Nu m-a convins decât presupusa singurătate a fostei profesoare de istorie, care deplângea momentul când are să o depună în pământ pe a ei Ledi și, nimeni care să participe...? M-am oferit. Poate de plăcerea de-a o conduce pe ultimu-i drum, cu tot cu părul ei flu-flu ce avea să se mențină departe de cafele. Sau din simplă curiozitate. Vreun motiv convingător? Nu tocmai. Oricum, prezente au fost mai multe persoane decât aș fi prezis!

Nici nu am mai pășit în casa mătușii mele, odată cu dispariția lui Ledi. Mă feresc de povestioarele delicioase ce-mi vor împuia auzul, dacă am să mai dau vreodată pe acolo. M-ar îneca ultimele-i fire ținute la păstrare, undeva... prin vreun ungher.
Îmi vreau un alt fel de sfârșit.

Când privesc pietrele crescând

2011-01-01T07:19:00.000-08:00

Mi se termină și ultima țigară. Mă deprimă faptul ăsta? Realitatea mi se adeverește deseori covârșitoare, dar nu tocmai de lepădat. Totuși, ar mai fi putut exista măcar o altă țigară. Ca de... încurajare jalnic-ordinară. Trec peste idee, asta ar putea genera dominanță, ori lucrul nu e de dorit mai deloc. Astfel că-mi răsfăț imaginația cu un miraj... Abandon în favoarea acestuia...

În ultima perioadă ( lungă și teribil imprevizibilă, dacă este să iau în calcul negarea-mi aproape nostalgică a propriilor afirmații mai mult sau mai puțin recente ) iau ființă cele ce, sub auspiciile unei neguri de temut, le-am formulat ca amalgam de idei aparent ordonate, în consecință așternute într-un nicăieri fad.
Am sperat ceva? Că mi se vor adeveri? Răspuns sincer nu pot să-mi propun. Nu deoarece ar fi de lepădat, ci pentru că, posibil, mi-e teamă de ce-aș mai putea debita! Frică? Mda, una... nu îngrozitoare, nici chiar permeabilă, doar... existentă. Mă contrazic? Probabil, dar prefer să iau în calcul o negație - din nou.

În altă ordine de idei, să prestăm atenție celor ce ne devorează mințile într-un moment sau altul. Se dovedește fascinant, din perspectiva unei judecăți patologic programată, când reflecțiile prind conturul realității, apar ca de nicăieri, preluând într-o oarecare măsură controlul - mai bine-zis, când încearcă să-ți fure pământul de sub picioare.
Uimesc în decadența lor, fără doar și poate! În cazul ăsta ce e de făcut? Rezolvi problematica situație și îți urmezi calea. Dar rămâne gaură neagră de temut: de ce ăst schepsis familiar în zilele scriitoricești, ia ființă în planul realului?

Pentru că ți-ai indus trupului să reacționeze în consecință? Pentru că ai anticipat cele ce aveau oricum să se petreacă? Ori doar ca umilă coincidență. Detest până și simpla pomenire a termenului! Refuz să cred în potriveala asta pe deplin întâmplătoare! Îmi repugnă! Dar nici cealaltă variantă ce presupune uluitor oracol. Antichitatea a apus de mult... Și astfel, întorc privirile spre inducere.

Mi-am golit mintea ca-ntr-un exercițiu yoghist. A ancorat în timp și spațiu idilic. O las în delectare...

Ritualicul mizeriei ||

2010-12-16T13:57:00.000-08:00

Fumez. În așteptare. Să vină careva după mine. Se fac întârziați. Dar eu fumez. E frig, un iz de iarnă se trezește în oase, cutremură mușchii, limitează la spații închise.
Îmi strâng picioarele la piept. Trecătorii mă privesc dojenitori. Îmi aprind o altă țigară. Nu le mai simt aroma. Mă întristează. Călătoria a fost un eșec. Pierdut în amăgire. Totuși... sunt eu cea care a insistat să-și urmeze așa-zisa cale...

Reneg eventualitatea sentimentului de regret.
Se apropie un individ: „La stânga?”

Îl cercetez cu privirea. Nu se uită la mine, ci prin mine. Un necunoscut pus să-ndeplinească Mitul. Îmi arată încheietura mâinii stângi. Recunosc semnul.

„Fără doar și poate...”

Nu înțelege la ce fac referire, dar sigur i s-a dat o fotografie cu figura mea, astfel încât să nu mă confunde. Îl urmez. Un tren părăsește gara pustie. Ciorile, până atunci croncănind molatic, pe crengile plopilor, se pornesc în zbor macabru deasupra noastră. Individul pășește înaintea mea, trebuie să mă conducă undeva într-o parcare... Intuiesc continuarea: a fost ademenit în a-mi găsi luntre pe râul Styx.
Mă fac nevăzută. Mă pierd între călători.

[...] Ușa cafenelei se deschide înainte ca eu să ating clanța masivă. În cadru - Marc, surâzându-mi încruntat.

„Amelia, mă așteptam să ne faci o vizită. Poftește.”

Un gest cu mâna-i, mă invită în vizuina puturoasă, îmbâcsită. Trântește ușa în spatele meu. Vreau să cred că vinovat este vântul.

„Ia loc, Amelia.”

De prea multe ori mi-a rostit numele.

„Amelia...”

Lovește masa cu pumnul, nu mă privește. Îmi păstrez calmul.
Străbate în instinct un gând, să-mi mușc carnea până la sângerare! Dar îl refulez.
Marc continuă să-mi evite uitătura, astfel că își agață obstinata scrutare de materiale nesemnificative. Străbate încăperea în pași apăsați, mâinile nu și le mișcă în plimbare. Îi atârnă încordate pe lângă trupul înalt.

„Contam pe reușită! La naiba! Nu te demoraliza, însă! Există altă cale.”

Cunosc procedura - necesar e Sacrificiul. Îmi întind antebrațul, cu încheietura descoperită. Marc se preface a nu-mi observa gestul, își continuă promenada.

„Dar spune-mi, problema?”

Se oprește în fața mea. Acum catadicsește să mă urmărească atent. Nu îmi ia foarte mult, cât să-ncep să-i relatez detaliile.

„... neprevăzutul! L-am găsit pe un pat de spital, rece. Acoperit de pături, se holba îngrozit la mine. I se scurgea viața din trup. Știa. Șoc. O asistentă își făcea tura... I-am cerut să-mi explice cazul. Complicat - lichid pe creier. Însă chestiunea e alta: a refuzat să se lase operat. Ar fi avut astfel șanse... Dar cred că se temea de o altă de moarte, așa că... a ales-o pe cea naturală.”

„Și l-ai lăsat!” Marc încearcă să-și tempereze vocea.
Îl citesc: e revoltat. I s-ar fi cuvenit lui Andrea ceva mai dramatic. „Sau nu?!”

„Iroseam timp prețios - operația avea mari șanse să se adeverească un eșec - la ce bun?”

Exprimarea-mi se dovedește mai mult decât neinspirată. Marc îi reacționează cu furie. Se apleacă amenințător, cu pumnii încleștați pe masă: „Poftim?” Vocea îi tună. „La ce bun?”

„Marc...”
„Milă! Ai arătat milă... Dezgustător! Trebuia să fi rămas...”
„Ooo, nu a fost milă. Ar fi murit oricum de teamă. La naiba!”

Reușește să mă agaseze cu nonșalanță. Ne răstim unul la celălalt. Marc râde satisfăcut câteva momente, apoi încetează la fel de brusc precum a izbucnit. Devine iarăși serios: „Știm că i-ai făcut felul.”

Îmi încleștez maxilarele. Nu a surpriză, îmi ofer doar puțin timp de gândire.

„Inima am depus-o prinos...”
„Iar ochii mi i-ai adus. Mda... Totuși, vreau să mă lămurești în cealaltă parte a problemei.”

Dar nevii îmi sunt întinși la maxim. Vin de la a-mi fi conștientizat menirea. Astfel, cu mișcări bruște, îmi descarc tensiunea în arta de a-l transpune pe Marc în altă dimensiune a existenței sale.

[...] Îi scurg trupul de sânge, pe care-apoi îl aplic pe un perete... ca vijelioasă iarnă roșiatică. Inima-i devine ofrandă și lui. Iar ochii... îi ard sub flacără albastră.
Cu pielea din jurul unghiilor vișinie, îmi aprind o țigară. La câțiva zeci de metri depărtare de cafenea, așezată pe o bancă din decorul orașului, aștept primele semne. Și iată-te! În palton îngrijit, calci pragul. Nu zăbovești multă vreme. Posibil să-mi fi recunoscut stilul. Te aștept în același loc. Mă cunoști și din punctul ăsta de vedere.
[...]

„Hallo!”
„Bună. Impresionat. La ce bun osteneala?”

Nu aștepți răspunsul meu: „Pleci?! Foarte probabil. Ne vei fi lipsind... dar da, trebuie. Hmm...”
„Nu vrea...”
„Nu. În regulă, te găsesc eu. Cheia în poșta din 23. Ai la dispoziție 3 ore. Nu zăbovi între momente și gânduri, nu e timp de așa ceva. ... Aa, era să uit. Descotorosește-te de încarnarea lui Andrea. Deloc necesară.”

Și pleci fără să schițezi un salut măcar. Îmi fumez țigara în golire de memorie. Se lasă cu nopți lungi.

Au îmbătrânit copacii

2010-12-09T14:25:00.000-08:00

Sempiternus

2010-12-02T16:27:00.000-08:00

Halat, șervețele la discreție, liniște de început îngheț și noapte în pragul iernii bate spre răsărit.

Venele mâinii drepte îmi ies la iveală, pulsează obositul meu sânge.
Da... am extenuat. De parcă un Sisif mi s-ar fi strecurat în oase, muncind într-o încercare de a uita. Tastez asemenea unuia fără de spirit, cu membrele cadaverice, făcându-mi loc prin mulțime de victime neștiute. De parcă dorința de vicisitudine se împrăștie la nesfârșit în milioane de bucăți inegale și pe măsura lor încărcate de minciună și adevăr.

Mi-e foame. Foame de foamete. Deloc observabil, cel puțin, nu sub auspiciile consimțământului meu. Însă-mi plec memoria în fața fiecărui moment prezent. Metamorfozarea se va fi realizat curând. Ori, probabil să reușesc a mă convinge de avantajele contrariului? Nicio șansă, realizează scepticul glăsuirii mele.

În oglindă o războire între inegalitate și percepția-mi oarbă. Se cutremură pielea, trup tremurând se dezlipește de peretele rece și pășește-n ape, să curgă șiroaie, ca pentru o moarte a simțurilor, ca pentru beatitudine finită.

Palidă uitătură.
Se zbat aripi de corbi în depărtări. Cu ciocul scurgând sângeriu, se lasă la pământ într-un dans.
Ți-am gustat viața... nimic interesant pentru vreme îndelungată. Nu covârșitor. Din contră. Departe de a fi pururelnic. Iar faptul acesta, veștejește de frumusețe întregul de-nceput.
Ooo, aproape dăunătoare ispita îmbălsămată - totuși, neatinsă.

Final de toamnă

2010-11-22T02:58:00.000-08:00

[...] Asemenea unei greutăți teribile, ce se adăpostește undeva în psihicul meu și, într-un început de zvârcolire continuă, îmi demonstrează urâțenia-mi!

Lună plină... autosugestia să fi funcționat? Îmi adresez întrebarea din foarte simplu motiv: până acum, efect nu a avut asupra somnului meu.
„Gânduri negre te ademenesc la căderea nopții.” - sună atât de cunoscut!

Insistent - „Găsește-te! Află-te în neantul personal, caută-te cu insistență!, undeva te vei fi aflând, în umbră și răcoare neomenească, acolo unde nici plantele nu cresc. Și chiar ascunsă bine, trezește licărirea și purcede spre aerul îmbâcsit de la suprafață.” Mi-am înghițit restul de vorbe, auditoriul mă urmărește stupefiat de meleagurile pe care le-am atins.

Înghit în sec. La finalul întâlnirii, o iau la pas, în ritm alert, să-mi obosesc trupul și plămânii să-mi pufăie a tutun. Mă lepăd de idei preconcepute, îmi accept natura și creez un așa-zis glosar al imaginației aici subsemnatei. În altă ordine de idei, încerc să însumez cele debitate de sinele meu, în ispitele-i deloc înțelese, de a-și reîntâlni proprietatea.

Într-o încăpere străină. Anostă. Aici nu mă vei găsi în nimic. Poate doar într-o anume dezordine... în percepția mea desfătătoare. Locuiesc aici. M, deloc plăcut. Sunt acolo unde nimic nu mă reprezintă. O fi nevoia-mi de a poseda, mai puțin decât decentă? Dar în fine... lipsit de legătură.

Întreaga noapte am spintecat subiecte alături de un prieten. Le mențineam pe linia de plutire atât cât ele erau dispuse să ardă. Ne-am delectat acceptându-le limitările. Printre minunile astea, mi-au reînviat în memorie câteva imagini pe lângă care am trecut ieri în viteză. Doar... atât, observându-le și viața pulsa mai frenetic. Nu s-a adeverit a persista simțirea însă.

Nevoie de o despărțire între psihic și fizic. Undeva, departe de tot ce îmi este cunoscut. La o înălțime... ori, ori lângă ape reci, să strălucească pietrele în umbră și voci împădurite, pe linie melodică de pârâu, să-și fredoneze veacurile! Răcoare de toamnă, vânt uscat și chiar dacă ploaie se va fi arătând, să-și plece mantia în silentium împăciuitor.

Dar momentul nu se adeverește. E doar... iluzia. Că într-un ceas, va plana-n realitate? Nici chiar naivă... Se lasă cu resemnare. Îmbrățișez serile în uitare, ca în fum de opiu. [...]

Frânturi dintr-o minte bolnavă

2010-11-07T13:46:00.000-08:00

Nu te privesc, doar... respir aerul tău. Îți fur din existența suferindă. Mă contempli înciudat. Și-mi demonstrezi contrariul, cel puțin, asta se adeverește a fi mângâierea. Încrunt sprâncenele-mi în concentrare. Tu... surâzi, adulmeci zâmbetul ochilor mei. Și-apoi, despici spiritul de trup. Pe cel dintâi, îl joci pe degete, te eliberezi în adâncurile sale, îi penetrezi zbaterea. Cel din urmă se justifică în uitare...

M-am îndepărtat de tot ce ne-a însemnat uman, pământesc. Am planat în visări luciferice.

„Cred în...”
„Diavol? E imposibil... de ce ai...?! Nu!”

[...] Trenul se leagănă între stații moarte. În praful înfrigurat, se înfioară aburindu-și ferestrele murdare, de demult. Cobor undeva, în neștiut. O femeie ruinată de stradă, mă urmărește pe sub gene. Își dezmiardă obrazul stâng. Mă scapă din priviri, pentru o fracțiune de secundă. Deschide ochii larg, buzele transpun mesaj neînțeles. Se întoarce pe călcâie și, legănându-și șoldurile, se îndepărtează de-a lungul peronului. Între linii, așteaptă. Se va sinucide cu lacrimile uscate pe pielea-i obosită.

Cum să o fi împiedicat? Și-a încheiat suferințele. Deloc curajoasă, doar îngrozită de un drum trivial... Nu aș fi reușit decât să-i tergiversez intransigența. Justific o inaptitudine? Lipsit de importanță, îmi spun. [...]

Te-am așteptat.
Mă depășesc călători. Îmi întrezărești căutarea. Te desprinzi de scările vagonului și mi te apropii cu seriozitate. Până să-mi observi culoarea din umerii obrajilor... te conduc în sala de așteptare a gării.
Revin la impasibilitate.
„De ce te-am adus aici?” - îți intuiesc întrebarea în expresia feței. Dar mă prefac să nu înțeleg. Astfel, așteptăm cel din urmă tren... într-una din toalete... sângele se va fi împrăștiind fierbinte în alunecarea-i sfiită. Te descotorosesc de bunuri și părăsesc vagonul în mișcare.

Micul recipient, ce atârnă la gâtul meu de-un lanț argintat, strălucește roșul a negru, la fel de cald... Viață se zbate între globule.
Ploaie zdrobește, în cădere veselă, o presimțire macabru-interpretabilă.
Îți vei revendica căderea în uitare vreodată?

[...] Am încâlcit miraje. [...]

Pierdut de tine, în măruntaiele neantului, te străduiești să îți lepezi memoria. Vei fi reușind? Amăgindu-te doar. Adânc înrădăcinat temerilor, solitudinii, într-o veșnicie a așteptării întru schimbare.

Măturate frunzele se duc

2010-11-01T07:05:00.000-07:00

Un loc oarecare, într-un complex de cămine studențești. O bancă incomodă, îmi revoltă spatele obosit. Rămân în așteptare. Trag în piept câteva țigări lungi, tari. Rememorez ultimele zile, ultime săptămâni, singure clipe meritorii.

Zi de noiembrie însorită, îmi încântă expresia și mă îndeamnă să adaug zâmbete gândurilor aleatorii, răzlețe în mintea-mi amețită, verde veșted.

Iată-mă cercetând uităturile indivizilor ce-mi calcă unghiul de observație. Valoroși în vreun fel? Naaah, doar... vizibili, undeva între ochii mei și ideile ce-mi prind viață. Astfel, îmi petrec plictisul în bătaia soarelui încălzit, cu auzul petrecut în melodiile spiritului sprinten. Se scurg clipe.

În plimbarea matinală, pe care mi-am impus-o, am depășit în slalomu-mi specific, mai multe probleme. Ale altor... persoane. Întrebare de ordin general: de ce? De ce mă pripesc în a-mi găsi defecțiuni unde nu sunt?! Și de ce-ul pătrunde infinitate, se răscoală, tremură în nerv; ca mai apoi, să plonjeze în disperare de cauză aproape de negru, neștiut, neînțeles, ca o cedare, o resemnare, în fața căutării imposibile, dar mai ales inutile.

Zadarnic caut să-mi amintesc o linie melodică. Are să-mi revină pe corzile vocale la un anume moment. La fel și frunzele toamna: măturate, îndepărtate cu bruschețe, plutesc clipita și se așează docile, la pământul rece, umed. Raze solare dacă le alintă pe vecie în dans prăfuit, și-apoi reciproc își pleacă ființările într-o cunună a decesului natural. Vor fi retrăind metamorfoza, cu vesel cânt balsamiu.

Unde-mi voi ispiti reîncarnarea?

[...] Ramură desfrunzită, în mână de stăpân bolnav. Privirea îmi rătăcește confuz, depășește imaginile reale, se aruncă în neștiut, dar temerile ce-i sălășluiesc în adâncuri, nu o slăbesc.

Noțiunea timpului mă depășește... Se joacă două animăluțe, pe un covor de frunze colorate. De parcă ar îmbrățișa anotimpul, coloritul; frunze zburdă împrejmuindu-le veselia. Cât, într-o viață a lor, se menține teama? [...]

Mă descotorosesc de mucul țigării. Plecăciune timpurie înghețului.

Între mortăciuni

2010-10-31T08:48:00.000-07:00

... la miez de nopți - sărbătorile trupurilor putregăite.

Traversez o zonă a orașului pentru a ajunge dincolo... unde petreceri se pregătesc încă de la orele amiezii... Nu e foarte târziu în noapte, iar tocurile mele se joacă în ecouri stradale, pe-un ritm alert. Orașul vibrează a veselie îmbibată în punch și mere fantomatice, asortate întregului decor.

[...]
La etaj, pe scările neluminate, mă aștepta Dracula pentru o primire veritabilă. Un Clovn, un Bebe-Ștrumf și un Jder dezorientat, care-și zorea stiliștii pentru transformare, m-au poftit la minunata țigară, într-un fotoliu comod.
Apartamentul, unde accesoriile împânziseră întregul, de parcă un păianjen și-ar fi țesut pânza într-o îmbrățișare mortuară, încălzit până la refuz, avea să-și devoreze musafirii, ademenindu-i cu specialități și lucruri interzise.

Jokerul și-a făcut dementa apariție, pășind într-un zâmbet indecent de „Why so serious?” alături de o Albăstrică delicioasă! Cu sloganul „make love, not war” Hippie Girl, strălucind a „flower power”, fluturarea hainelor ei, vibrând pe „All we are saying is give peace a chance”, venit-a la brațetă cu un... chimist, pare-mi-se?
A fost și un Valentino, un Pădurar, doi Cineva care mie-mi aduceau a chinezo-japo-americani. Săsoaica, ce a dansat acrobatic, mustea a frumusețe naturală.
Personaje au mai fost ele... dar n-ar fi farmecul să le dezvălui într-o lumină clară de octombrie, ce-și pâlpâie al ei fascinant sfârșit.

Ce latură mi-am dezvăluit eu? Asta va rămâne în penumbră... să poftim doar micile detalii - buze roșii, voit carnale, podoabă capilară ciufulit-cârlionțată, emanând discret parfum, un pandantiv egiptean să lucească în splendoare de auriu, dispersându-se asemenea licuricilor în nopți cu lună plină și petale de flori umede - Matrona.
[...]

La orele dimineții, sub auspiciul corbilor planând veseli deasupra trecerii ființei aici subsemnatei... timp, străzi, pași străini, pisici înfrigurate, aer rece pentru cer senin aburit... un duș fierbinte și-apoi moarte fizicului! Ah!
[...]

Coloană sonoră...

Fugărind strigoi

2010-10-19T02:39:00.000-07:00

S-a întâmplat, uitându-mă la un slide show în timpul unui seminar... odată, de mult. Adică nu foarte. Dar nu asta contează.

Unii, nu cred în fericire. Decât după moarte, când ating Nirvana sau aripa vreunui înger prin cerul al 9-lea ori, găsesc infinitul într-o secundă umană și-apoi își reîncarnează sufletul într-o muscă.

Myna zicea, fericirea în rate nu o găsești. Atunci unde șade ea? Există? Categoric! - răspunsul mi-l întâmpin cu scepticism. De când Dahlia? Izbucnesc în râs controlat, ca mai apoi să redevin aproape serioasă. Doar o încântare lucind în hăul pupilelor mele, îmi determină neliniștea.

Ori, pentru alții, ea nu există - o noțiune creată de om, ca să-și mai hodinească ființarea.
Nu vroiam să o dau pe filosofie, dar sunt eu cea care scrie, altfel nu m-aș fi recunoscut.

S-a petrecut să rămân mai mult decât impresionată de ordinea întâmplărilor în viața atâtor oameni. De fapt, ca să mă înfățișez pe deplin sinceră, am rămas mască. Una plină de zâmbet cu ochii mici, dinți vizibili și tacâm complet.
Suflarea mi-a răpus un UAU, reducându-mă la tăcere. Și-apoi vocea-mi interioară, de o imposibilitate atroce: ăăă vai! Fii serioasă! Că nu e coincidență, nici întâmplare... o mai credem, dar la ce atâta tamtam?

N-am reușit să o ignor. Mai repede decât mi-aș fi dorit, mi-am oxigenat creierul și-am dat la o parte entuziasmul înmugurit abia. Am și abandonat seminarul. În aerul rece primăvăratec, am reușit să-mi obosesc trupul într-un slalom pietonal de mai bine de-o oră.
Acasă, cu obrajii înroșiți, val-vârtej m-am pregătit de un duș fierbinte, care să-mi moleșească pielea, oasele... carnea lipsă. Atunci gândurile mi-au revenit la ideea de fericire. Și le-am lăsat în munca lor arheologică, să pătrundă esența: o fi existând? De ce nu? De ce da? Pentru că eu vreau, sau nu. Și câtă vreme eu îmi doresc să găsesc ceva, o voi face. Poate într-un alt secol, aș fi alergat după piatra filozofală. Îmi poate spune cineva că nu aș fi găsit-o în veci? Uite că nu vreau să dau crezare unor astfel de vorbe. Suntem niște idealiști, existăm pentru că!...

Și iar mă privesc cu sprâncenele ridicate, evident. Îmi dau ochii peste cap. Ha! Închei. Cred că sunt în criza de dinaintea îmbătrânirii cu încă un an. La naiba! Ce minciuni ți-am pus pe tavă! Fă abstracție de ele!

Simțire

2010-10-17T15:06:00.000-07:00

Dacă vreodată mă vei întâlni pe stradă, zâmbind, nu mă lua în seamă! Nici chiar să mă remarci. Continuă să mergi... prefă-te distrat. Lasă-mă.

Sunt în urmă-mi, în paralela ideilor și-a imaginilor vagi dintr-un curs de existență zbuciumat, verde-gri-alb-negru-albastru. Mă detașez de mine și mă pătrund de dincolo de propriul eu. E plăcută privirea... uneori.

La fel și astăzi. E târziu în noapte, plouă mărunt și monoton, trist... cețos, alburiu. Podoaba capilară mi-e ciufulită, stă să își răzbune ordinea printr-un război învolburat de bucle nedefinite. Cade în încleștare cu apa rece și împreună se prăbușesc după ce, abia o clipă au plutit în aerul aburind.
Uitătura mi-e îndepărtată, indecis concentrată... nu se ascunde genelor, doar separă impresia visării, de cea a realității înconjurătoare.

La o răscruce, mă despart de conștiință-mi și pășesc pe un drum deschis. Ceea ce surprind, n-am să-ți dezvălui. Te las săă... imaginezi un aspect însă, pornind de la: mirosul sângelui și ritmul lui în vene rupte.

Moleșeală penetrează membrele. Astfel, iau loc pe o bancă oarecare, fumez o țigară... două, posibil trei. Un du-te vino amețitor. Nu obositor. Îmi atrage trupul în învălmășeala de suflete. Însă nu dau ascultare cântului amăgitor și îmi petrec privirile înspre apa fântânii, într-o încercare de a-mi citi viitorul. Ceața mă doboară în necunoscut.

Corpul mă trădează. Ostenit, mă cheamă înapoi. Îl ascult.
„Ce-mi faci, copilule?” Aproape de urechea mea, șoaptă caldă. Dar nimeni, nu fizic. Îmi încrucișez brațele, ca ferindu-mă de rece. Teamă, crezi? Eu nu...

Lipsa cafelei... terrrribilă

2010-10-10T11:54:00.000-07:00

„Bună dimineața soare!” - îi strălucesc obrajii înroșiți în aerul rece. Se contemplă fără prea multă încântare într-o vitrină. Își petrece pielea într-o mângâiere scrutătoare, pomeții descărnați o împung sfidători.
O grimasă i s-ar fi creionat pe chipul palid, dacă nu s-ar fi îndepărtat cu pașii săltați, pierzându-și ființa printre pietonii adormiți.

Altceva să-ți mai povestesc despre ea? Prea puține... că apare din întâmplare în calea mea, veșnică ființă fantomatică, plete lungi care-i vântură în aerul de octombrie târziu, hainele-i decolorate, floral amestec de nepăsare și suferință supusă într-un neant de amintire, posibil regret... Prea îndepărtată de noi, pietonii străini pe care îi depășește zilnic în plimbările ei haotice, dezlănțuite în pașii săltați, parcă veseli-parfumați... cine oare să cunoască ceva din spiritul fetei ăsteia?
Încă nu îmi dau seama de ce am descris apariția-i în raza mea de observație abstractă. De regulă, o idee necesită timp și mult studiu, iar mai ales - un detaliu extraordinar, care să pornească singur pe o potecă a imaginilor, să împletească acțiunea vagă cu petala norilor în oglindire de cer senin.
Dar acum, foarte probabil să îmi foarte lipsească o cafea tare, iar agitația să îmi străpungă cu prea mult avânt creierii.
De ce totuși postez chestiunea? Dintr-un nu știu ce și-un nu știu cum dureros de frumos!

Friend or foe

2010-09-16T00:47:00.000-07:00

Dacă cineva vreodată mă va interoga, cu referire la cele mai intime aspecte ale existenței aici subsemnatei, iar într-o clipă oarecare va atinge motivul, scrijelind inevitabilul „de ce?”, am să îi recunosc simplu: curiozitate.

Sunt curioasă din fire. Așa deci, când ceva îmi atrage insistent atenția, pentru că... fără doar și poate, curiozitatea-mi naște tocmai din izbitorul „aici sălășluiește zet” dintr-un alfabet de litere repetat la infinit... după cum spuneam, nu are rost să te îngrămădești - inutil să-ți rupi vreun oscior - motivată de curiozitate, aflu ceea ce mă ademenește.

Când mi-am însușit jurnalul tânărului răpus de iubirea otrăvită, intuiam o lectură controversată, aș putea spune. Chiar dacă sentimentul suprem-universal se manifestă asemănător în mintea fiecăruia, capătă o alură unică - odată exprimată de individ.

Fac o pauză, cât să precizez: soarele ăsta mirific de toamnă târzie... aaah! Mă doboară în zâmbete!

Revenind... notițele lui B.D. s-au adeverit de o lirică sensibilitate, ca să nu mai vorbim de ermetismul firav-nuanțat... ce mai! O scriitură încărcată de forță, asemenea unei ape curgătoare și de o delicatețe, specifică petalelor grele de bujori.

I-am intuit judecata: s-a întors îndată în localul unde și-a lăsat caietul, șeful de sală i-a înmânat cartea mea de vizită. Contrariat, hotărât ca în imediatul moment să-mi telefoneze, cerându-mi cu nerv ceea ce îi aparține. Indecis, temător, se răzgândește. Trec astfel o noapte și-o zi, apoi încă o noapte. A doua zi, cade în resemnare, deziluzie. Noaptea aduce cu ea felurite gânduri și simțiri. În cea de-a treia zi privește în perspectivă, își calculează șansele, își face curaj. Dimineața următoare îmi bate la ușă.

Într-o primă fază, nu îl recunosc. Mă așteptam să fi greșit adresa. Îmi ridic sprâncenele, stau cu ușa larg deschisă, o cană de cafea aburindă în mână, desculță. Schițez gestul „ei bine, ce se-aude?” și-mi amintesc.

Oo, tu erai! Intră, îmi serveam cafeaua, după cum bine vezi. Pe punctul de a pleca.

Realitate? - nici pe-aproape. Detaliile astea le păstrez însă pentru mine.
Tânărul încă nu rostește o vorbă. Doar așezat pe-un scaun de bucătărie înalt, cu o cafea plasată sub nas, fără a mă privi, oftează. Nu știe dacă să-și creadă ochilor: i-am citit jurnalul poetic.
Pledez vinovată: am încălcat normele amorului propriu, câteva aparținând eticii... ehm. Mda.
Își ridică genele lungi, arcuite. Mă privește lung:

Mulțumesc.

Îi întorc uitătura - e răzbunător? Dar nu, e sincer.
Zâmbesc forțat, arcuindu-mi-se colțul stâng al gurii. Nu regret năvala curiozității. Niciodată nu am remușcări. Asta nu exclude frântură dintr-un sentiment apatic de vinovăție, când calc cu bocancii în suflet de om.
Caietul învelit în coperți de piele maronie, îl așteaptă pe măsuța de salon. Nu se grăbește. Soarbe din cafeaua fierbinte aproape cu sete. Adaug pe o farfurie câteva croasante. Servește unul.

Poate este sau nu de crezut, dar alte cuvinte nu se rostesc.
Într-un final, se ridică deloc șovăielnic, pieziș își adulmecă proprietatea și pleacă lăsându-mi-o în grijă.
S-a detașat de durere... de pierdere, de sentimente regretate.
L-am mai revăzut vreodată de atunci? Nu.

Și astfel, între două identități, s-a ridicat un pod de tacită comprehensiune. Poate, indiscreția mea i s-a adeverit favorabilă.
Dar nu totdeauna finalul este fericit, limpede. Plătesc uneori scump curiozității. Nu mă lepăd dar, de jugul ei prietenesc.

Delir suferind

2010-09-08T09:58:00.001-07:00

Pe aleea principală.
Aștept.
Nimeni va să vină.
Știu. Dar continui să îmi petrec privirile la pândă.
Nori joși se pregătesc de ploaie. Dacă nu plec în următoarele minute - mâță bleagă. Decid să rămân.

[...] Mm, da. Câteva nopți nedormite. Nu, dragul meu, nu așa... fără de motiv bine întemeiat. Răceală. O simțisem apropiindu-mi-se ca un demon malefic, pe întuneric, într-o tăcere mormântală. Pândise momentul oportun.
Ah! Ordinara!... Vocea mi-e dovadă înfrângerii suferite. Cred că i-am asprit intențiile,... am savurat niște țigări. Mi-a interpretat gestul ca pe o sfidare clară la adresa ei. Hmm... și cât de teribil am petrecut orele nopții ăleia, și ale următoarei...
Nemernica nefericită! M-a adus în pragul nebuniei. Și iată! - Cuvântul evitat cu îndârjire mi se strecoară în expresii aparent nevinovate.
Să lăsăm astea! După cum spuneam, deliram probabil... ori, nu cred, altfel, nu aș conștientiza acum.
Boala mi-a pârjolit pielea în frisoane. Nu s-a mulțumit cu atât. Oooh, nici pe departe!

Să fi fost ceasurile 4 ale dimineții... Ploaia bătea clasic-monotonă, iritantă...
Începusem să mă fâstâcesc printre așternuturile aspre. La naiba! Durerile-au pus stăpânire pe trupul meu epuizat de paroxismul încordării. Am sfârșit prin a nu mai fi capabilă să înghit, decât cu o rezistență admirabilă din partea măselelor, care mi se înfruntau dureros la fiecare minut.
Mi-am auzit durerile râzând batjocoritor... a fost cumplita clipă a pierderii rațiunii. Asemenea unui animal muribund, mi-am manifestat sfârșeala, reproducând sunete într-un jalnic cânt mortuar, întrerupt de liniști prelungite... S-a derulat ritualic la început, abia apoi mi-am dezvăluit adevărata stare. Loviturile le-am succedat ritmic, brutal - un jazz neștiut poate!?

Zgomotele au reușit să trezească o vecină, de dincolo de peretele subțire. În urletele ei m-am trezit din propria-mi demență. Oboseala începuse deja să mi se împrăștie cețoasă la nivelul minții. La scurt timp, am adormit. Răcnetele vecine s-au stins și ele, paralel scurgerii calmantului în vene, injectat de vreo asistentă.

Somnul nu mi-a rezistat.
La nici 3 ore după criză, m-am regăsit vegetând în același auster colț de lume. Liniștea mă împrejmuia de peste tot, de parcă m-aș fi aflat într-un nicăieri uitat.
Știam că nu avea să mai dureze mult suferința mea - în altă ordine de idei, institutul urma să prindă viață, iar eu să cer un cât de slab medicament - astfel că m-am lăsat în contemplarea celor petrecute, înainte de a mă fi predat stării de somnolență.

Realmente alunecam pe o pantă a întunericului spiritual? Într-o prăpastie de eternă pierdere a facultăților mintale? Am finalizat, întrebându-mă cu resemnare, dacă nu era chiar acesta rezultatul dorit prin internarea mea.
Gândurile mi s-au împrăștiat, pe când privirea și-a pus pecetea acelei ultime chestiuni în cauză: toaleta din colțul opus patului - descompusă în deznădejdea pacienților, cărora le-a fost martoră mutuală - îmi veghea mie viețuirea, ce amenința să curme.

La vizita matinală, mi-am deplâns sănătatea putredă, aproape obligată să cerșesc un medicament, în fața atitudinii sfidătoare a medicului. Fără un consult, sub pretextul minciunii din parte-mi, mi s-a servit la prânz o cană pe jumătate goală de ceai anemic... și atât.
„Însănătoșire grabnică, suflet blestemat!” - îmi e deviza - cam aste cuvinte meschine le răsună, ascunse în spatele ochilor, lucindu-le a mizerie animalică.
M-au îngenuncheat.

[...] Spune-mi: preferi ignoranței răutatea voită, conștientizată?

Amănunte obsesive

2010-08-23T02:24:00.000-07:00

Mi-am amintit ceva, găsind o melodie... rătăcită pe aici.

Eram pe Valea Ierii, de 1 mai; câțiva prieteni adunați, vremea... însorită, doar vântul rece, de munte. Drumul, până la destinația precizată, îl parcurg în mașina unor tineri... viitori soți. Drăguți, bla-la.
3 fete cuculete - ocupaserăm locurile din spate - râzând, pline de tinerețe strălucitoare, pălăvrăgim diverse.
La un moment dat, iau o pauză de la discuții: ascultând muzică la căști.

Stă în natura mea - să mă izolez de efervescența celor prezenți.
E un fel de reacție, pe care o am într-o mașină, aflată-n mișcare. Rătăcesc cu privirea, mintea îmi ascultă gândurile, vocea fredonează aiureli... E asemenea unei visări incoerente.
În fine...

Ajunși la locul ( ocupat în fiecare an de grupul respectiv ) din Valea Ierii, tânărul fost-viitor mire - un el blond, cu pletele în vânt, nu foarte lungi, înalt, slab, cu o uitătură altfel, se desprinde de restul, dispare. Înainte însă, îmi cere mp3 player-ul.

Nu era prima dată, când poposeam la Iara.
De fapt, îmi păstrează niște amintiri...
Este locul acela... unde, pentru vecie, se va fi aliat altor spirite, unul pentru care mi l-am vândut pe al meu... printre altele.

Poate vreodată vei ajunge - urcă până la Cetatea lui Gelu. Priveliștea... mirifică!

... Tot aici, am gustat cea mai bună prăjitură, făcută de o bătrânică la 90 de ani, care locuia taman în vârf de munte. Și... hm, hm, nu m-am putut abține: am observat niște mere atât de verzi, uaaaa, și o pălărie la gard... m-am apropiat cu zâmbetul meu de copil și-am întrebat dacă mi se dă un măr - „Sigur, maică!” - toate ceva-uri petrecute înainte de...

Plec să cutreier dealuri, în ideea de a ajunge la niște stânci, care mă fascinează. Se adeverește șansa mea de a rămâne singură pentru prima dată în zonă, astfel că mă strecor neobservată din mijlocul celorlalți.

În urcare... de pe un deal pe altul când, în apropierea stâncilor ce-mi atrăseseră atenția și curiozitatea, mă opresc: de acolo, din înălțimi, cântă. Dificil să decid: am halucinații, mă cheamă sfârșitul? Sau zbiară... ori, încearcă să cânte zbierând.
Persoana - nimeni altul decât tânărul, pe care l-am descris sumar mai devreme.

Mă întind pe iarbă - mă oprisem la poalele mână-în-mână a două dealuri, ferită vederii - cu mâinile încrucișate sub cap, ochii închiși de soare... Îl ascult cu plăcerea cu care, poate, mă delectez la un concert jazz.
Îl urmăresc apoi, coborând pe lângă mine... fără să mă observe.

... Am dat frâu liber presupunerilor: n-avea voce, de ce să fi ales o piesă greoaie, pe care să-și scuipe plămânii, într-o încercare de a-și elibera ce?, în bătaia soarelui, în vârf de munte, atingând cerurile...?! Aceeași linie melodică, în decursul unei jumătăți de oră, dacă nu mai mult.

Dar nu asta mă pune în dificultate, ci atenția pe care am acordat-o întâmplării, sub auspiciile nasului. Îl avea mare. Mă întreb atunci: dacă detaliul nu ar fi existat, i-aș mai fi păstrat amintirea asta ca o întâmplare simpatică?

Another day in paradise

2010-08-17T02:38:00.000-07:00

Dacă îmi amintesc? Desenez un cerc cu ochii, după cortina pleoapelor mele lăsate. Întrebarea mă pune în dificultate. Așa deci, mă fâstâcesc pe scaunul mizerabil și tac, o bună bucată de vreme, înainte ca măcar să articulez un sunet.

N-nu știu. N-n...

„Crezi că ceea ce ți-a stocat memoria, ca fiind întâmplarea de care mă interesez, poate fi informație eronată?”

Îi arunc o privire piezișă. E agasant când cineva te citește cu o atât de debordantă nonșalanță. Dar trec peste... încerc să nu îmi risipesc concentrarea. Gândurile mi-o iau înainte și se pierd. Mă pierd de subiect, pătrund un vis:

Se face că eram într-o gară. Nu ploua. Peronul era umed. O baltă uriașă îmi stătea la picioare. Mi le vedeam doar de la glezne în jos. Purtam botine crem, foarte plăcută nuanța, comparativ cu restul ce mă împrejmuiau. .... Posibil un detaliu lipsit de importanță.

„Continuă.”

În balta cu pricina, urmăream... cerul, norii cu diversele lor contururi, garniturile de tren... Apoi, eram în vagon, atentă la priveliștea care mi se derula aievea. Un drum de țară... și acolo, la o barieră mâncată de carii, 3 persoane: o femeie și două fetițe. Cea mică, îmbrăcată cu o cămășuță albă și o fustiță roșie cu volănașe, părul brunet. Zburlite îi erau buclele în vânt... flutura o mânuță albă, cu zâmbetul sanct de copil... Trenul scoțând un sunet infernal de fiare care se întretaie, se bușesc... de parcă cerul se prăvălea pe pământ... un sunet ca de final de lume... liniște mormântală scurtă vreme... strigătul unei femei, agonia fiului ei împlântat în geamul spart, viața îi susura, năvălind afară - asemenea unui izvor îi curgea sângele din trup, într-un spasm macabru.

„Nu ai pomenit nimic despre...”

Bani?... i-am știut tot timpul alături, până...

Vrea să își păstreze calmul, să-mi dea sentimentul de încredere că interogatoriul la care mă supune este în fapt pentru binele meu. Dar încleștarea mâinii stângi, pentru a-și masca tremurul degetelor, nerăbdarea sângelui din vene, nu scapă neatenției mele simulate.

„Ai mai visat ceva?”

Vocea răsună puternic, îmi provoacă durere. Îmi strâng pleoapele, maxilarul mi-e încleștat, iar la suprafața pielii îmi atârnă transpirație rece, lipicioasă. Deschid larg ochii și privind în jur, mă prăbușesc pe spătarul scaunului.

Scăpările mele de luciditate vin rar, pleacă nu tocmai repede, dar starea provocată de ele, este insuportabilă. De parcă m-aș trezi în coșmarul de imagini și sunete care se încrucișează... se adeverește cel mai de scurtă durată vis pe care îl am, singurul care se repetă; îl prelungesc doar conștient, gândindu-mă la el - atunci când sunt predispusă durerii.

„Ei bine? Ce alte...”
Niciunul.
„E frumos să minți? ( îmi vorbește asemenea unui copil, dar m-am obișnuit, e la ordinea zilei între pereții unui ospiciu ) Sau te-ai răzgândit?”
Nu.
„Cum dorești.”

Îmi dă de înțeles, că pot să mă întorc în camera mea... Mă trezesc apoi urlând. Oamenii apăruți de nicăieri îmi imobilizează trupul. Încetez să îmi mai agit membrele, încetez să mai zbier. Coridorul împânzit de persoane, murmură cuvinte la care nu ajung. Cineva îmi atrage totuși atenția:

Hahahahhaaaaa, a vrut să fugă... să spargă peretele cu pumnii, și-a zdrobit picioarele... hahhahaaa!

Dacă râsul machiavelic îmi trezește ceva în memorie, acelea trebuie să fie imaginile fizicului meu izbindu-se de pereții holului. Ca o peliculă... mi se derulează în fața ochilor. Am pășit în afara sanctuarului medicinal și, la nici 3 pași... inconștiență - cale liberă reacțiilor demonice.

Cotidian

2010-07-25T01:45:00.000-07:00

Pe stradă... nu știu exact unde - m-am rătăcit. Ce contează?!
Plouă și mi-e frig.
Pantalonii scurți îmi atârnă, îngreunați pe picioarele umezite tot la 3 sec de o nouă rafală rece... bluza-mi diafană, de asemenea... pare neglijată pe trupul meu.
E încântătoare senzația. Mașinile oprite parcă-n timp...

Îmi alunecă tălpile-n sandalele cu toc, așa că-mi desfac baretele și o pornesc desculță pe trotuarul-râu.
Streșini, canalizări nu mai fac față cantității de ploaie... orașul e sub apă...
Vântul - prea puternic. Renunț la umbrela inutilă.
Pe vârfuri... pășesc confientă.
Mă prefac insensibilă la temperatura scăzută a apei.

G, într-una din mașinile staționate, îmi face semne. Glasul îi e înghițit de vuietul ploii.
O ultimă piruetă. Părul mă biciuiește fin pe obraji.
Ridic privirea spre norii joși și, câteva secunde lungi, le petrec într-o delicioasă, seducătoare înlănțuire cu ploaia.
Printre faruri, îmi fac observată silueta fantomatică. Traversez strada în zig-zag și ajung la G.

- Ești nebună!?

Nu îi răspund... Mă las doar pe spătarul moale, comod...
Zâmbesc un zâmbet ud, cu pleoapele plecate ritualic.

- Merg acasă. Ai nevoie de ceva de-aici? Veneam să te iau și pe tine... când... ah! Ce nebună!
- Nu, nimic. Să mergem... Sigur... maima își așteaptă fiii rătăcitori... fii ai furtunii!

G mă mai privește o dată cu un surâs deschis, sprâncenele și le menține încruntate și-apoi izbucnește-n hohote...

Panorama orașului natal ni se dezvăluie, sub rafalele dezlănțuite ale aceleiași ploi...
Evident, eu reconstitui imaginea de „nebună-udă-leoarcă” - un prosop-turban în jurul podoabei capilare și-un halat pufos, necesar după dușul fierbinte, la care mă supune maima.
Îmi primesc apoi cafeaua tare, amară... și mă angajez în discuțiile etern-familiale...

La poale de sanctuar

2010-07-24T01:03:00.000-07:00

[...]
Gânduri haotice, adesea deloc conturate și mult prea străvezii, în memoria...
[...]

Poate mi se trage de la „Gestapo”-ul lui Sven, ori poate de la drama ieftină ( totuși, destul de profundă ), pe care am vizionat-o într-una din zile.
Posibil, momentul...
Mai multe motive îmi tergiversează gândurile, și așa aiurite.

Sunt lucruri, de la care mă sustrag, atunci când am senzația sufocării în propriul sine. Un exemplu ar fi încercarea-mi nereușită de a inventa o istorioară. De a scrie... lăsându-mă pradă unei lumi inexistente. Nu perfectă imaginea respectivă, dar bănuiesc, departe de adevărurile minții mele.

Eșec.

Ce mi-e un an? Sincer. Atât de teribil, de ridicol repezit curge timpul. Încât îmi vine să mănânc pământul până-n sălbăticie și odată acolo, să răcnesc cât mă țin plămânii: lua-te-ar infinitul, să te ia-n anonimat! Dar timpul există deja-n infinit, ca o nenorocită creație a omului, din dorința de a-și măsura evoluția...

Ce repede-a trecut un an. Îmi privesc zilele din el și par atât de multe la numărătoare. Lua-te-ar naiba, timpule! O plăsmuire veche...

Și te-ntreb: ești bine? Evident, nu îmi poți răspunde. Dar eu continui să-ți vorbesc. Și îți spun ultimele noutăți. Despre mine, despre cei care te cunoșteau. Despre natură și schimbările ei frecvente - adaptările-i la atrocitățile umane. Sunt zile din an apus, pe care mi le amintesc vag, dar reușesc să-ți redau o cât de cât completă panoramă a lor. Mai strecor uneori și o vorbă de noroc, în așteptarea reacției tale, de parcă mi te-ai afla alături.

Și toată ideea asta, e numai efort al imaginației mele: nu reușesc să fac așa ceva. Cum, poate, unii oameni acționează. Nu îți vorbesc și, adesea, mi te îndepărtez din memorie, astfel încât nu mai pot să-mi schițez expresia feței tale. De fapt, niciodată n-am avut o așa încântătoare ținere de minte, ca să pot susține sus și tare: parc-ar fi fost ieri când... /îmi amintesc perfect.
Din contră: în mintea mea sfârșești vag... cețos și, cu trecerea timpului, pătrunzi tot mai mult în negură, te pierzi în neant.

Mă cuprinde iar tremurul...

Superficial din partea unora să născocească un-nu-știu-ce pentru fiecare poveste ascultată. Totul se nuanțează, capătă alt sens... se duce pe râpă. Frustrant e că nu reușești să le schimbi viziunea - le încântă gândurile, gâdilați de propria versiune. Și-atunci se agață de aceasta, zâmbesc la varianta adevărată, însă o refuză cu îndârjirea unui copil.

Mai zilele trecute, fumam pe banca verde din cimitir.
„Oare oamenii ăștia se bucură, că le ținem companie atât de des?” Nu mai rețin din partea cui a răsărit întrebarea: Rurenka sau Naga!?
„Amândoi au prins războaiele mondiale. Uau!, au trăit, nu glumă.” - bătrânii, a căror piatră funerară se găsește lângă legendara bancă verde, au viețuit peste 80 de ani...

Și-atunci mi-am dat seama: un an de când.

[...]
Undeva între „Shōgun” și câteva sute de km depărtare de lumea mea...
Îmi fac apariția în viața unora asemenea unui miraj - iluzie deșartă, care se va fi metamorfozat peste noapte într-o nălucă, un coșmar întreținut fără de voie.
[...]

Realitatea se adeverește a fi alta. Îi lecturam, da, lui Clavell romanul, eram departe de mine și totuși, tu mă cunoșteai cu mult înainte de micile detalii.

Rămâne-vom o enigmă, noi... Pentru unii, o postare demnă de stâlpul infamiei, pentru alții o dureroasă și realitate apusă...
Sinele - un răspuns neclar la o-ntrebare nerostită.

'Cause I was born to be blue

2010-07-07T02:12:00.000-07:00

De la o masă oarecare, la un concert jazz...

Atenta observatoare a unor degete ce se-mpletesc în întunericul fermecător. Zâmbete scăldate în sunetul trompetei.
Fugare priviri, surprind arzând mocnit în vechi odor.

Vinul roșu, din paharul meu, rămâne neatins, ca de obicei... doar ceștile de cafea vin și pleacă.
În obscuritate, dansează fumul țigării aromat. Înălțat cu febrilitate, se desfășoară apoi moleșitor.
Șoaptele celor din jur întretaie sporadic clinchetele paharelor, se joacă după priviri și zâmbete ascunse de mâini delicate. Pleoape se pleacă în gingășie, obraji sub fard roșesc...

Negresă corpolentă, într-o rochie neagră, ca o a doua piele, ce îi pune formele în valoare, se apropie de microfonul postat în centrul scenei.

Ochii-i limpeziți în ploaie, caută un punct de sprijin, undeva... în celălalt capăt al sălii. O paloare abia observabilă a feței, întărește prima impresie: înainte să fi ieșit din cabină, și-a vărsat ultimele lacrimi, grăbită de vorbele stăruitoare ale șefului de sală, aflat dincolo de ușă.
Își reglează cu delicatețe vocea răgușită și, contrar așteptărilor sale, auditoriul o primește în aplauze călduroase.
Ne zâmbește cu gratitudine, își pleacă un moment capul, degetele-i lungi preiau microfonul. Apoi se întoarce spre instrumentiști, iar muzica începe... „My funny valentine”

Strălucirea unei lacrimi îmi atrage involuntar atenția...
Mă feresc să o privesc direct. Coada ochiului meu o urmează, în mângâierea obrazului tremurând a emoție.

Insistența unei căutări mă îndeamnă să o întorc pe a mea.
La o masă alăturată, cearcănele unui băiat și oboseala figurii lui înlăcrimate impresionează, nu doar simțul meu de observație: intuiesc dezamăgire arzândă, provocată de-o iubirea pierdută, în sufletul neexperimentatului tânăr.

Roșește puternic și brusc se ridică, părăsind localul.
Privirea îmi rămâne la volumul îmbrăcat în piele, al cărții uitate.
Înainte ca vreun chelner să rearanjeze masa, îmi mai permit curiozității un răgaz, cât să îmi însușesc romanul, ori ceea ce credeam să fie...

La plecare, îi ofer cartea mea de vizită șefului de sală: „În cazul în care tânărul se va întoarce după ceea ce a lăsat în urmă-i...”
Notițele semnate B.D. se adeveresc de o prea vătămată intimitate, astfel că le parcurg până la ultima pagină. Dorințe îngropate, de ne-revendicat vreodată.

După maci... prin ploaie

2010-07-01T12:43:00.000-07:00

A naibii căldură... uleioasă, o simt străbătându-mi șira spinării, pielea subțire... constantă transpirație rece, lipicioasă, enervantă prin ordinara-i prezență.

E rece. Lichidul cafeniu. Așteaptă... creatura relevată din lumină, în strădania ploii.
Mă obosește un bec.

Pădurea, în fața mea, se leagănă în vântul furtunii. Vuiește de viață!

„Dahlia? Spune-mi...”

Ca un răspuns mut, mi se conturează expresia.

„Cum a fost la dezintoxicare?”, întrebi, cu moaca aceea specific stupidă - transmite: „Scuză, nu întreb din curiozitate, ci pentru că ți-ar face bine să discuți despre... Sincer.”

Dar eu nu dau niciun diavol de-al meu, pe sinceritatea ta.
Postat în față-mi, cu mâinile îngrijite, încrucișate cu eleganță pe bazin, mă uimești prin tremurul genelor. Vrei să cred că te-am emoționat? Că...?

„În fine, lipsit de importanță. Te-am rugat să faci rost de ceva...!?”

Te ridici de pe scaunul incomod. Îmi întorci spatele exasperat.
Cu pumnii încleștați, împungându-ți interiorul buzunarelor.

Schițezi un gest de lehamite:
„La naiba, Dahlia! Tu nu poți să vorbești deschis despre... ceva! Nu ești mai puternică renegând comunicarea! Și cui altcuiva ai putea să i te confesezi, dacă nu mie?”

Respirăm în sunetul de tempestă.
„Dintotdeauna mi-a plăcut ploaia. De ce? Realmente nu găsesc un motiv precis. Doar vag... simt! Plăcere de netăgăduit! Să alerg în ploaie... dansez între picurii ei sălbatici. Fulgere să străbată cerurile dezlănțuite. Așa cum plouă acum...”

„Dahlia... ai grijă de tine, adăpostește-te la o adică.”
Și un zâmbet la plecare.

Din categoria bolilor

2010-06-17T07:52:00.000-07:00

Se întâmplă.

Uneori, chiar dacă nu dau ascultare unui sfat, ori... nici să mă gândesc că „aș putea oare vreodată să fac?” acel ceva, pe care cineva mi-l spune...

Rămâne... întipărit, în memoria mea diabolică, ascuns pe acolo, în vreun ungher, de unde își face apariția, asemenea unui clown - ființă de-a dreptul monstruoasă!, în plin soare, zâmbind cu buzele pictate, sângerii, pe un fundal de piele acoperită cu ( nu-știu-câte ) straturi de pudră.

În altă ordine de idei, capătă o formă universal-acceptată. Pe nesimțite, mi se strecoară sub piele și... se produce, la un moment dat, ca și când ar fi o ( mai-mult-decât ) normalitate.

Numesc asta frustrant.

Și iată-mă, făcând un gest, față de care ani, mulți ani, am purtat o teribilă repulsie. Dar... opțiunile se modifică de la o zi la alta; convingerile, nu la fel de frecvent, însă și ele... se modelează în timp.
Așa deci, îmi asum purtarea respectivă, de parcă îi sunt perfect acomodată.

Întâmplarea face că... sfârșesc, pe un fotoliu inconfortabil, în fața unui medic imbecil, ce-mi spune cu regret ( profesional-necesar ) întipărit pe moaca lui: operație! - singurul cuvânt, pe care-l pot înțelege. Îl observ scris cu litere mari, negre, imprimat în propria-mi conștiință.

Îmi oferă de fapt un motiv întemeiat, pentru a mă arunca-n primul șanț! Dar mă abțin. La ce bun?

Revenindu-mi întrucâtva din surpriză, îl supun inevitabilului interogatoriu: cum va decurge operația; unde, cu exactitate, va fi incizia; unde prinde contur carnea moartă... etc.
Și cea mai importantă întrebare: câte dintre paciente au scăpat pe picioare, nu între patru pereți de pământ.
Evident, nu sunt prima dintre posibil/deja muribunde, care se gândește la așa ceva, nici prima proastă. Nerăbdătoare, îi întrerup polologhia așa-ziselor noi posibilități:

„Sinceritate, se poate!?” Clipește de vreo zece ori confuz, se împotmolește în niște bâlbe scandaloase, în vreme ce eu îmi plimb ochii prin hăurile craniului. Agasată: „Să-nțeleg că... nu prea, nem supraviețuitoare în circul ăsta de sânge, bisturiu, halate albe și mese de operație?”

Mulțumesc pentru răspunsul ( dat-din-umeri ) franc și îmi iau tălpășița, făcându-mi singura promisiune ce-mi ridică, pe moment, moralul: ronțăială de mere verzi și acre!

Poate că un psiholog m-ar explica: din excesul crezului „sunt stăpâna situației”, din teama de operație și, nu în ultimul rând, teama apropiatei morți care planează asupra-mi...

Ce fac?... hmm. Facil să recunosc anumite aspecte: am cunoscut câteva persoane, care au murit din cauza aceluiași tip de îmbolnăvire a organismului.
Într-o criză a sinelui - refuz să fiu aruncată, în prăpastia eternului. Pur și simplu, nu doresc să dispar în Iad/Rai, sau cine știe, să mă metamorfozez...
Cu alte cuvinte, pentru că prea mult ador încarnarea asta...

Pe când pregătesc o cină... mă găsesc, tăind niște carne, cu un cuțit uriaș...
Într-o clipă, mintea-mi clachează. Agățată de ceva, care mă obligă să-mi localizez tumoarea, ca mai apoooi... ei bine, strâng din dinți versus pleoape și-mi testez lama cuțitului, în propria-mi carne.

Cunoști citatul ăla stupid: zâmbește, nu se știe cine se poate îndrăgosti de surâsul tău, ceva asemănător, pentru disperații din maratonul-dragostei? Mă îndoiesc, că vreun individ ar fi răpus, de patima dragostei, văzându-mi rânjetul. Dar în fine.

Suport dureroasa scurgere de sânge și... a altor... cât să-mi inspectez interiorul, cu degetele împinse de o curiozitate aparte, pornite în căutarea tumorii.
Între timp, își face apariția unul dintre invitați. Individul - în deplinătatea facultăților lui mintale.

Nu pot, decât să-mi imaginez grotescul imaginii pe care i-o ofer: eu - rezemată de perete, având un cuțit într-o mână, sângele scurgându-mi-se odată cu toată căldura... și privirea-mi nedumerită, tâmpă!

Mă pătrunde șocul... Urlete, curent în jur, diferite materiale atingându-mă în treacăt, pași, grabă în vorbe rostite... apoi, totul se rezumă la trezirea-mi triumfală!

... Să tot fie trei ani.

AIDS

2010-06-03T05:16:00.000-07:00

Întâmplarea? Clasic tradițională.

Într-o cameră de hotel obraznic. Se petrecea acum câteva ore. Audiența - fariseică, legăna melodia confuz...
Sihastră, mă înconjuram de un fum înecăcios, de țigară aromată, într-un colț întunecat al salonului.
Înregistram molatica mișcare, ca de marionete uitate-n praful podului, cu miros de vechitură.

[...] De regulă, doar asta mă determină să accept invitații. E singura modalitate de a percepe tacit, cele ce mă înconjoară - în extremitatea unui cerc vicios.
Într-atât de moleșitoare e atmosfera, încât îmi las fizicul, pozând pe retina indivizilor, păstrându-mă în impenetrabilul apăsător.

Îmi aleg victimele? Nu. Deloc necesar să-mi exersez detaliul, în grija minții. Se ademenesc singure. Privirea - magnetism, ispită.
Și ce poate fi mai plăcut, decât să crestez, până la sângerare, psihicul uman? M, deliciu! [...]

În seara aceea, fețele persoanelor nu inspirau ființare; însuflețirea specific-prezentă, la evenimentele mondene, întârzia s-apară. Ori chiar nu mai exista...
Dansatorii - păpuși de cârpe, se învârteau anemic, tardiv, în centrul încăperii.
Căzută în desuetudine, dăinuia pentru un final plăsmuit-epopeic, o lume a petrecerilor. Păreau toți să o conștientizeze.

Plictisită, nu mi-am tergiversat dispariția, strecurându-mă neobservată în holul hotelului.
O umbră, tolănită pe unul dintre fotoliile de piele crem, pufăia alene din trabuc.
Înzestrată cu o gestică desăvârșită, ireală, m-a poftit să iau loc, indicându-mi un fotoliu apropiat ei.
- Probabil ai auzit, pomenindu-se de nenumărate ori numele meu. Sunt...
Și mi s-a prezentat. Într-adevăr, îi auzisem povestea, de pe buzele mai multor limbuți.
- Te-am urmărit într-o conferință. Hmm, biciul vorbelor tale... cam umed!
Ironia o citeam în uitătura-i secătuită. Tăceam. A continuat:
- Cât timp, 13 ace infectate îmi străpungeau carnea, mi-am fixat călăii în oglindirea sângerie, în care mă scăldam.

[...] Mă trezesc brusc. Un alt coșmar între oglinzi paralele, prinde contur de umbre...

Zaruri

2010-05-29T01:43:00.000-07:00

Îmi pornește de la baza gâtului, se continuă pe coloană și se pierde în neștire...

[...]
Fotografiez în memorie scene sadomasochiste...

Am fost de câteva ori, la Bloodless - un club, mm... am admirat biciuiri patetice.
Comod plasată într-o lojă împăienjenită de catifea vișinie, ascunsă în spatele unei măști de carnaval, cu o pelerină neagră acoperindu-mă. În locul filmării, am preferat înregistrarea audio.
Am adunat destul material...

În lumina amiezii de octombrie, mă pierd între pedeștrii ocazionali, ieșind din anonimatul umbrelor.
[...]

Pe o bancă...

În spatele meu... o duzină de fire verzi, de iarbă proaspătă; în față, mi se derulează marșul sutelor de pantofi, cizme, bocanci ș.m.d.

O tanti cară tacticoasă, în plasă de rafie, o gâscă - parcă i s-ar mișca gâtul, în ritmul muzicii mele...
Zâmbesc.

Gust din espresso-ul scurt. Aroma mă retrage din amorțeală și-un fum de țigară mă trimite la... nu știu.
Arunc țigara, prefer numai aroma amăruie.

Un motor face bâm în intersecție: circulație oprită, gură-cască, zarvă mare, șoferi înfuriați, tot tacâmul.

Mă deplasez îmbufnată. „Căutam un loc, în apropiere de Bloodless, să ascult vegetativa existență umană, în soarele toamnei târzii, nu larma unui amărât de accident. Contam pe răcoarea schimbării: de la pofte patologice, la... incognito.”

Melodie bubuie în căști.
Focalizez o altă bancă, la umbra unui măr sălbatic. O ignor, depășind-o în ciudă - „o fi căzând vreun meteorit în stradă, se deranjează iar monotonia trecătorilor”.

Am nevoie de o altă cafea. Cea de mai devreme, am preferat să o abandonez... poate va schimba ceva în lume! cine știe?

Un librar tocmai întoarce semnul „închis”, hmm... pauză de masă, posibil una de plăcere carnală.

Intru-n prima cafenea. Comand o cafea rece.
Tipul din spatele barului arcuiește sprânceana dreaptă. Își reține totuși comentariile, în fața străinei ăsteia, cu ochelari fumurii, bluză hippie, pantaloni spălăciți și-un păr al naibii ciufulit, ce mă înfățișez.
Iau în primire o masă oarecare.

La geam...

Pe banda rămasă liberă, înregistrez zgomotele din jur.
Memoria-mi vizuală pășește alene, pe expresiile trecătorilor stradali.
Se întâlnesc doi și se opresc în dreptul ferestrei. Le creionez portretele fizice, gestica, mimica... Se despart, atingându-și obrajii, cu câte o țuguiere-n vânt a buzelor.

Un porumbel ciugulește resturi... i se alătură doi confrați. Adunarea se împrăștie, în particule de praf, într-un fâlfâit de aripi comun, odată cu apariția fugară a unor bocanci-uzați, care trec apoi pragul cafenelei. Îl recunosc pe Marc.

- Bună, Dahlia!
Din doi pași, e-n dreptul meu, îmi sărută creștetul capului, asemenea unui părinte protector, și pe urmă, cu un zâmbet cât China și alți doi pași, dispare într-o încăpere ascunsă de o cortină neagră.
Pletele-i grizonante i-au strălucit, ca lumină de apus spiritual, înainte de a se face și ele nevăzute.

În stradă...

Pe trecerea de pietoni, un bătrânel își mototolește, cu degetele-i străvezii, sacoul vernil, pe care-l poartă. Într-un ultim spasm, se prăbușește-n mijlocul zebrei, cu trupul surprins de încleștarea morții.

La colțul uneia dintre străzi, o fetișcană râde zgomotos. Privirea nu-i este murdărită de picturalul sfârșit.

Nu mă mai agasează viermuiala curioșilor, doar întârziata sirenă.
Mâna vârstnicului se răcește între palmele mele. Slabă inimă...

Pe retină, încă-mi stăruie figura senină a mortului; chiar și după ce brațele lui Marc mă smulg, din apropiatele ghiare ale unui neant psihic:
- Suflete, nu păși-n prăpastie!

Apoplexie

2010-05-24T12:25:00.000-07:00

E un perete de sticlă. Prin el, mă destram și pătrund o nouă dimensiune.
Nu viață de dincolo de moarte, nu moarte.
... Doar o altă fereastră existențială.
Particulele mi se reunesc, redevin un tot.

Dar mi-am uitat glasul. Mi-am uitat vocea și fumez.
Stau pe un taburet și contemplu lumea din care am venit.
Îi întorc spatele și, în aceeași poziție - cu un cot rezemat pe genunchiul stâng - trăgând fumul în piept, încerc să-mi identific prezența.
Respir adânc, expir... procesul se dorește repetat. Îl reiau, ca într-o joacă de copii.
Îmi privesc mâinile, degetele lungi, palide, reci; mi-am păstrat mișcarea voalată a încheieturii.

Se aude un suspin. E vag, foarte vag... se va fi pierzând în neant.
Undeva pare să apună un soare.
Culori se întretaie, creionează în sticlă, asemenea unui tablou, o imagine întoarsă.
Întunecime apoi.

Și iată-mă, sub un cer înstelat, lipsit de lună, respirând anevoios - am alergat, în căutare de maci. N-am găsit decât umbrele lor, presărate pe lucirea căilor ferate... se dispersau, în înmugurirea zorilor.

[...]

Apă rece lovește carnea-mi flămânzită.
Tremur pleacă dintre oscioarele spinării. Prinde, în gheară sălbăticită, trupul schingiuit.
O cruce de lemn îmi înghesuie pielea de pe tâmplă.
Voci tâmpe rostesc ritualic, un vers putred, în cadență.

[...]

Am cules florile soarelui. Le-am împreunat tulpinile, cu grație de lebădă străpunsă-n zbor.
Îmi rânjeau geloase!
Vânt fredonează norilor un tango.
Și se pornesc picuri mari, reci, amari de ploaie, să se izbească de frunzele înmiresmate ale merilor.

Privirea mi se năruie și mă trezesc la o realitate, ce nu-mi pare aievea.
- Dahlia? Tocmai au intrat Da și Nu. Vino, să-i saluți!
Orbitele-mi sunt goale.
Hăuri mă pietrifică.
Urlu-n pustie! Nimeni s-audă, nimeni s-asculte.
Îmi pierd patosul. Mă prăbușesc.

Năruire

2010-05-16T11:31:00.000-07:00

Mă amestec în tine. Refuz timpul, reneg lumina.
Plecăm pleoape și ne uităm în depărtările reci.

Mi-am uitat sufletul Acolo.

Întuneric în mine. Bufnițele ciugulesc moarte.
Pieptul nu saltă în ritmul aerului, învăluit în fum, trosnește ca jarul în pâlpâirile-i ultime.
Mi-am reîntâlnit suflul - era în bătaia unei țigări aprinse, pufăia nemulțumit, necăjit chiar! Surâd. Oftează.

Culc la pământ, brațele osoase. Un fulger aprinde cerurile; scânteia și-o trimite. Tumultuoasă, răzbate dimensiunea. Aerul, încărcat de ploaie, miroase-a nemurire. Nu rețin... graiul îți era tremurând.

Revin, mă îndepărtez, fredonându-mi uitătura.
Decid asupra lor: le smulg penajul, le dăruiesc șoareci, le-ascult vaietul apropiat... se vor fi stins. Așa... despuiate, bufnițele-au trecut în neființă.
Mirarea cutremură pielea, șira spinării se-ndreaptă dureros.

„Nu te mai dorește nimeni Acolo, pleacă!”

Pășim paralel, adânciții distanțării.
Agale, presărate vorbele în negură, se sting.

Fthónos theonós

2010-05-12T00:46:00.000-07:00

Inerție.

Nu a mai fost joc secund. N-a mai fost nimic... Poate doar amorțire, putreziciune.

[...] Lumini aleargă-n urmă-i. Tinerețe, frăgezime. Galopul i se întețește; sâsâie amenințător; smulge fâșii din carnea pământului. Goliciune.

Orizonturile îi sunt încrețite, nori grei apasă linia lor, cât dincolo de lume. Se prăbușește cerul, pentru carele funerare. Limitele întretăiate, își tânguiesc pornirile.

Pleoapele, lasciv, flutură gene. Viziunea dă năvală. Surâs, la margini încolțit, se înscrie în anonimatul negurii. Palmele reci, cadaveric descărnate, palide, încă nu slăbesc strânsoarea. Pactul întârzie a-și afla consimțământul.

Se ciocnesc strălucirile negre-a două priviri demonice. Cumplită ostilitate.

Vânt. Vijelie îmbrățișează simțământul. Stranii trunchiuri mângâie, împăienjenitele înălțimi. Neantul, tăgăduit în subconștient de-un tremur, înghite rațiunea, dă foc infamiei; precede liniștea, prezice haosul. [...]

În zori. Bufnițele cântă morții... Devorarea-i cerșește scrijelirii, veșnicie.

Dominație.

Dezintoxicare

2010-05-10T10:57:00.000-07:00

Respiră-mă, așa... intoxicată, cum mă vei fi aflând.

Posibil, doar ochii mei să oglindească ceva-ul pe care-l cauți. Reușesc... decât să mă pustiesc în el.

. . . . . . . . . . . . .

Uimește-mă!

Letargie

2010-05-03T09:30:00.001-07:00

Cer sânge. Să se fi pietrificat aerul. Să danseze zburătoarele. Vreau moarte.

Iată definire:

Lucrurile par într-atât de complicate uneori, par a fi realmente imposibil de rezolvat. Dezlegarea lor cere eforturi prea mari. Dar amănuntul esențial este acela al enervării - inevitabil, se produce, cu o perfidie crucială.

Aș vrea ploaie, să-mi jupoaie gânduri. Să resimt atingerea unor anumite mâini, să zgârie, într-un dans năucitor, incontrolabil; simțurile să le purifice.

Mi-e dor. Scuză, dar da! Unul, posibil patologic, de a fi bruscată, controlată, în mișcări de val - fie el chiar rece, lipsit de simțiciunea ordinar-umană.

Dor oasele-n mine; dor dorurile spirituale, prin supremația celor de natură pur fizică. Se confruntă, sfârșind prin a se domina. E joc secund, al nevoii de trezire a fiecărei simțiri. E arta-ntr-a sa viețuire, necruțată de identificare. Întreg mecanism adulmecă sângerarea, galopează-n vene, înfioară ape, tulbură cavitatea stomacală, de-un cutremurător abis.

Se vor fi prăbușind, în nicăieri. Cădere... fără de finalul temut, prevăzut, râvnit în străfundul spiritual.

Și vreau să șiroiască ploaia-n capăt de lume. Să-mi încremenească pielea, să se răzvrătească aerul și temerile să-și manifeste revenirea la suflu.

Tremur scurt, inima impulsionându-și organizarea la penetrarea sângeriu-lichidă prin trup. E o nevoie, de readucere în calea memoriei, a celor petrecute cu așa mult timp în urmă - o manta.

Să rătăcească-n întunecime? O mare fără valuri, să navigheze-n neștire? Să plutească-n derivă, într-un cer privat de perspectiva cosmosului?

Le prezic amorțeală.

Panta rhei

2010-04-27T10:58:00.000-07:00

... Clar de lună, sub nori și crengi de brad.

Agale cad, cu ușurința unor pene smulse-n zborul ferit, flori pietrificate, conuri rostogolindu-se într-un cânt.

Și îmbrățișează natură, cutremurarea suflului de pieire-n neant.

Casă părăsită. Vetust, peretele prăvale glasurile ce l-au străbătut cândva. Acalmie în străfundul putreziciunii-și caută scăpărările.

Nor negru, tăinuind lucirile lunii moarte, ferește ochiul de-o arătare stranie. Doar freamăt uscat... ca zărit în bucăți de oglindă spartă... nu credibil... chiar plăsmuit.

Și-apoi, raza lunii, când reapare, minte cu părelnică neclintire.

Uitătură sub sprâncene stufoase, încruntate, supraveghează străina apropiere. Silentium. Zbor de lilieci. Iarăși tăceri. Pași se risipesc, în ecourile nocturne. Aerul cald anunță ploaie. Dar mai sunt ceasuri grele până-n zori...

Scapă fulgerele la-ntâmplare. Ca-ntr-o joacă de copii. Cât pentru o secundă, cerurile se cutremură-n cădere, scânteierea ploconește macabrul întunericului.

Puls, în mizeria trăirii, galopează coșmaruri, ce vădesc înăbușitor balans. O nevoie patologică, de-a arunca-n abisul Lumii de Dincolo, trezește simțirea. Putred, maleficul penetrează mintea umană și o răscumpără divinității.

Metamorfoză. Nimicul descinde în fața noului tămăduitor al anostului existențial. Nu e sensibilizat, dar îl îmbrățișează într-un sărut, contopind cu ale sale esențe, insegnifianta, infima-i trecere.

Și-apoi, nimicul, nimicului se înapoiază.

Vădește imperturbabilitate

2010-04-10T04:24:00.000-07:00

L-aș asculta pe Sam Cooke. Într-o cameră de hotel de prin '60. Tolănită pe-o sofa, dintr-acelea incomode. Cu fereastră larg deschisă, o floare impersonală pe pervazul ei.
Viețile a sute de oameni, perindându-se pe trotoare, șosele aglomerate. Bâzâitul pertinent să-l acompanieze pe artist, ca o... orchestră.

Să am un roman ieftin, subțirel, deschis la o pagină oarecare, abandonat pe covor.
Cafeaua să se fi răcit, plictisită și leneșă să nu-mi aud gândurile... gheață în sângele meu.
Răcoare, și s-adorm un ne-somn, în mireasma pomilor înfloriți, sub un cer făr' de lună.

Bucle dezordonate, răvășite în fumul molatic de țigară și o aromă curată de tutun.
La intervale nu foarte lungi de timp, să umple golurile de sunet un telefon... nimeni care ar răspunde.

Desculță, mi-aș înfășura strâns un halat de mătase pe corp, imaginându-mi diverse, observând trecătorii stradali.
De la înălțimea geamului, aș fi martora oculară a unui jaf bancar, încununat cu succes pentru hoți, undeva, la străzi distanță.
Într-o singurătate perplexă, mi-aș pregăti cada, pentru o baie... în același silentium placid.

O melodie... poate, „Summertime”, mi-ar cutreira pielea.
Să se pornească o ploaie caldă, cu descărcări electrice. Miros de ceară topită, o pecete.
Doar picuri grei și tunete ar mai cânta străzii, mie.

Psihanaliză pâinii

2010-04-06T04:07:00.000-07:00

Bigudiuri... haine vechi, le fac vânt dintre oldies-uri, pitite prin cele mai ferite colțuri ale dulapului. Ah! Adorabile!

„E-n stil fifties-sixties!”

Ochii mari:
„Nu!”
„Dacă-ți zic!”
„Nu s-a mai făcut din vara...”
„... Lui '83. Da. Într-adevăr.”
„Vreau detalii. Cine organizează? Locație...”
„Nu e timp. Trimit un Ford Fairlane Convertible, din '56, să te ia. Îl recunoști ușor. La 7...”

Stupefiată:
„Poft...??”
„I know, I know dear...”

Izbucnesc în râs și-i închid, aruncând receptorul la întâmplare.

„Hit the road Jack... wow, woman, oh woman... I have to pack my things and go... what you say?... don't you come back no more no more no more...”

Am de ales între un costum gen Elvis... mmm, astonishing!... dar optez pentru o îmbrăcăminte feminină - mă imaginez deja dansând twist! Categoric, Charlie va fi prezent - partenerul ringului de dans, cu orice ocazie. Aleg până și desuuri din perioada rockabilly...

Sună cineva foarte insistent. Răspund: „Fever”... ascult. La finalul melodiei, legătura se întrerupe. Nu cunosc numele apelantului.

Ce să-ți mai zic?!... a urmat un măcel. Toată petrecerea aceea... Oamenii, de regulă, se mulțumesc cu niște pâine și circ. Viața-ntreagă le gravitează în jurul ăstor două lucruri. La ce folosește rațiunea, dacă nu tocmai pentru procurarea lor?... Nu... nu, nu-mi da un exemplu; am auzit și eu de un Michelangelo și-un Einstein - gramul lor de demență l-au avut, l-avem fiecare...

Revenind la pâinea noastră: toți petrecăreții bănuiau cine a organizat terrriibila destrăbălare. Ahahahaaa, mda, evident nu se gândeau la mine, ca fiind acea magnifică persoană.

Acum ajungem la întrebarea, care planează, asemănătoare fumului din crematoriile celui de-al treilea Reich. De ce-ul! Părăsind încăperea asta, concluzia nu-ți va fi alta decât: trimisă la un ospiciu.

livedehtfoefilderutcip

2010-04-03T03:05:00.000-07:00

Bolovănoasă făcătură

2010-04-02T04:30:00.000-07:00

[...] E de notat: trăiesc la bloc. Vreau să subliniez însă următoarele: nu mi-aș da apartamentul, nici pentru alte enșpe mii de case. Bun, că tot am precizat asta, să trec la ce vroiam de fapt să spun.

Pf, să întreb, pardon: de ce goangele își găsesc moartea pe spate? Adică, asta e forma lor de sinucidere? Tocmai am observat o goangă-gigant, pe o carte ( care slavă stelelor nu e a mea ), cu burta ei turtită și traversată de linii, înfiptă de piciorușe ( liniate și astea - segmentate na! ), strategic, lipsite de vlagă. Oare de ce se sinucid ele într-una? Parcă era vorba aceea - gândacul de bucătărie dansează salsa.

Ce s-a-ntâmplat? Nu mai dansează insectele salsa? Ridicol! Ba sigur că o fac, dar apoi... își dau duhul. [...]

Îmi pare incredibil, că mai mult de 100 de oameni ascultă așa niște aberații. Ce adunare mai e și asta?! Lumea o ia pe rozetă rău de tot... Sau, poate că disfuncția le dă totuși dreptul, la crearea unor iluzii.

Ies neobservată, din sala de conferințe, izbind ușa de intrare, așa... ca de rămas bun! Halal conferință. Ce să-i faci - s-au adunat numai hermafrodiți.

Nu pricepe eronat, sunt doar... de o parte a baricadei.

Ei nu sunt oricum vinovați, dar mă așteptam la o cu totul altă discuție pe tema problemei; iar când minunea aceea de el-ea a luat cuvântul, despre cum gândacii atrag numai la apartamentul individului și, posibil, datorită bisexualității ei-lui, mhm, imaginează-ți - stânga împrejur, primul chioșc de ziare deschis!

Acută nevoie de un subiect revigorant! Culmea, prima pagină a ziarului, pe care-l consideram serios, anunță tocmai întâlnirea ăstora! Cruntă soartă!

Înainte de a-mi expira zgomotos agasarea, un titlu de-o șchioapă îmi atrage atenția: „Galeria de artă 'Hermafroditus' deschide azi ușile de zahăr picant”.

Izbucnesc în hohote de râs! Recunosc clădirea, din pozele alăturate articolului, de fapt - nu e departe de locul unde mă aflu, așa că îmi îndrept pașii spre porțile, ce promit a fi zaharisite picant.

Expoziția fotografiilor e intitulată „Androgin” - potrivire de nume, contopirea aceea a nimfei cu a unui bărbat? Posibil.
Dac-aș găsi o persoană să-mi dezlege fermecător ițele!

- Galeria îmi aparține...
Instinctual închid ochii, încleștez maxilarul: 'La naiba! dacă vocea asta răgușită aparține unui... dar e adorabilă!'

Mă întorc să privesc făptura - un el - ha! Îi zâmbesc politicoasă. Mi-a citit nedumerirea? Sau, de ce mi se adresează, oferindu-mi o întreagă istorie a numelui?

- ... o prietenă de-a mea, au batjocorit-o niște... oameni. A murit la scurt timp după. Am decis să îmi intitulez galeria...
- În amintirea ei?
Nu mă pot înfrâna.
- Mhm, da.

Îl privesc compătimitor. Dacă expunerile nu îi vor fi strălucitoare, artiștii vizionari, mă cam îndoiesc de reușită. Se îndepărtează cu un gest al mâinii stângi, prin care mă poftește, să admir lucrările fotografului căruia, spre rușinea mea, nu îi rețin numele.

Ce să vezi? Ca piesă de rezistență a prezentării, un gândac malefic ce se zgâia din centrul unui bob de sare, aflat pe o masă veche de lem masiv... și, mă rog, restul detaliilor.

Înăbuș avalanșa hohotelor și îl caut din priviri, pe deținătorul galeriei. Mă observă - probabil servește aceeași poveste dramatică, persoanei în compania căreia se găsește - și se apropie îndată. Surâde.

Nu e nevoie să pun întrebări, singur explică viziunea artistului, în legătură cu fotografia, apropo, fără titlu.

Își încheie comentariul apreciativ:
- ... E mai mult decât profunzime.

Zâmbesc, cu dinții încleștați, zicându-mi: 'Râzi și nu reușești, decât să te afișezi bolovănoasă!' Lui, îi promit să mai vizitez „Hermafroditus” și, cu o carte de vizită nouă în buzunar, plec spre casă.

Apartamentul cald mi se deschide cu adorare. Pe pragul dormitorului, stă tolănită o goangă-gigant. O zdrobesc scârbită, cu un papuc din debara.

Nu îmi plac gândacii!

Beznă ideatică

2010-03-30T11:14:00.000-07:00

[World so Cold by 12 Stones]

Zi însorită. Nu mai rețin exact - vară?, îndeajuns de cald, ca muștele să roiască băzâitor, pe un cadavru proaspăt. Mai exact, al unui câine, călcat de o mașină, catapultat la marginea drumului. Sângele îi năclăia blana. O labă i se mișca spasmodic, în ritm de inimă străpunsă. Prăfuit, ca o piesă de porțelan vechi, dintr-o casă părăsită, trupul câinelui de care-ți zic, zăcea-n plină zi, chinuindu-și suflul între vietăți umane.

L-am privit fără milă, fără sentimente, detașată. Mă fascina mișcarea aceea ritmică, ce-i scutura corpul. Părea să nu mai înceteze.

Mai puternic totuși, m-a înfiorat moartea unei persoane. Dar nu în sensul zguduitor al dureroasei păreri de rău. A fost cât se poate de ciudat. Mirare, uimirea că nu am luat parte la moment - lovitura abia atunci a fost cruntă: de ce? De ce să doresc să asist la moartea individului? Până unde mă va împinge fascinația inevitabilului!?

Iată, am decis: îmi voi înscena propria moarte. Nu îți imagina ceva spontan. Din contră, mi-am calculat fiecare pas și apoi, convinsă de reușită, am pus în aplicare ideea.

Am sunat un apropiat, după ce mi-am tăiat venele mâinii stângi. S-a speriat teribil. A încercat să mă convingă, că sinuciderea nu e o soluție - nu avea niciun habar despre ceea ce eu urmăream de fapt. Am întrerupt legătura telefonică și am crestat și încheietura mâinii drepte.

Știu, vei zice - Cum ai putut fi atât de insensibilă!? De ce ai implicat persoane dragi, în așa-zisa experimentală moarte? Ce nevoie ordinară îți poți manifesta! bla-la, și-așa mai departe - dar nu s-a petrecut întocmai. Situația reală o confirm, mai mult decât stupidă. Serviciul de salvare nu răspundea apelului meu. Da, cât se poate de necrezut. Aveam de ales: voi amâna încercarea, sau voi continua cu mijloacele posibile?! Am luat calea celei de-a doua portițe. Ridicol poate, necesar însă.

[...]

Uneori, e doar aroma cafelei... sau poate privirea involuntară a unui om pe stradă; se întâmplă totuși, să se adune detaliile ca într-o ladă de zestre. Dacă e bâzâit de muscă, miros umed de păpădie în orele dimineții ori chiar coperta îndoită a cărții? Probabil convingerea interlocutorului. Nu contează natura ei, e muză.

Ritualicul mizeriei

2010-03-07T05:40:00.000-08:00

[Bittersweet by Apocalyptica]

[...] Te întreb: „E murdară lumea?”

Nu catadicsești, nici măcar să-mi îndrepți o uitătură specifică!

Stai cu spatele la noi. Cu o ceașcă de cafea, în mâna stângă, în vreme ce dreapta, o ții vexat în buzunarul pantalonilor oldies.

Respir zgomotos. Nu încerc să atrag atenția - atitudinea ta însă, îmi dă lesne de înțeles: nu dorești, să iei în considerare chestiunea, iar asta e ceea ce mă aduce la exasperare.

Liniște încremenită se instalează în încăperea răcoroasă.

Mă ridic de pe scaunul cu spătar imperial, incomod, ca toate celelalte de altfel, cu care ai completat mobilierul. Iau în primire clapele pianului, bătrân și el, dar cu meticulozitate întreținut.

Andrea, parcă separat de noi, contemplă scena, pipându-și tutunul aromat.

„Tu ce părere ai?”

Preferă să mențină o clipă de silentium, înainte de a oferi răspunsul la orice întrebare. Îi simt zâmbetul de superioritate în voce:

„Te-ai adresat oii negre, draga mea! Cine-mi sunt eu să judec lumea!?”

Fără să-mi încetez cântul - „De fapt, lumea e cea care te-a corupt, Andrea. Nu-ți dărui într-atât de multă însemnătate! Fără de ea, fără de lume, ai fi fost chiar și în clipa prezentă, sub fusta mamei. Sărmana, omorâtă la-ntâmplare... ooh, dar câtă cruzime!”

Nu foarte incriminatorie, dar evidentă, reacția e imediată - Andrea elimină fumul din plămâni cu rapiditate și, așa... în aerul înecăcios, încremenește, ca în fața unei vedenii.

„Azi, săgețile tale veninoase lovesc în plin, Amelia.” Din aceeași poziție, te observ în reflexia geamului, fixându-mă cu privirea, aproape amenințător. „Poate...”

Te întrerup tăioasă: „Deloc! Nu e vina mea că nu vă suportați pe voi înșivă! Pfa! Cine-a mai pomenit!?” Mă întorc pe taburet, părăsind clapele și cântecul meu funebru se evaporă, în vechimea pereților tapetați. „Spune, tu, Andrea! Un secret nu rămâne niciodată pe deplin îngropat...? M, dar creezi impresia, că-ți lipsește priceperea. Așa deci: grijă mare! Nu te vrem după gratii. Nu ne ești de niciun folos, într-o asemenea situație! Încă nu ai realizat?”

Broboane de sudoare acoperă fruntea învinuitul. E livid. Tremură, nu își stăpânește deloc emoțiile.

Aproape agasată: „Andrea!”

Tresare și mă amuz: „Repede își mai pierde un individ cumpătul!”

„Poftim în ce stare l-ai adus...” Mi te adresezi, ca unui copil răzgâiat. „Amelia...!?”

Glacială, îți întorc vorbele: „Te privește, dacă vrei să rămâi indiferent. Dar slăbiciunile nu ne sunt de niciun folos. Iar dacă, simplele-mi aluzii l-au adus în postura de acum... ne putem aștepta la orice.”

Durează un scurt moment de liniște timpul, în care cântărești cele spuse de mine și îl scrutezi pe Andrea. Apoi i te adresezi: „Ascultă și ia seamă: orice sentiment ai pentru femeia aceea, conștientizează - te-a folosit. Iar interesele ei, dacă nu erau bănești, de orice altă natură ar fi fost, ți-erau categoric dăunătoare. Din clipa de față, ea nu mai există pentru tine. O vei însoți pe Amelia în călătorie.”

„Scuză-mă?” Stupefiată, îmi dezaprob auzul. Te prefaci, să nu mă fi auzit. Mergi mai departe și-i vorbești lui Andrea:

„Mă ocup eu, de cea care ți-a otrăvit mama. Da, Andrea, asta a făcut. A otrăvit-o. Nu știai. Nu te-am slăbit din ochi, măcar o secundă. Încă o greșeală - nici nu ți-ai dat seama. Dar nu mai contează, vei avea destul timp, să-ți exersezi abilitățile în zilele viitoare. Acum, părăsește camera, profită și odihnește-te.”

Păstrez muțenia, până Andrea se simte stăpân pe picioare și închide ușa în urma lui. ... Pașii îi răsună greoi, pe scările ce duc la etaj... se pierd.

Abia acum, lași ceașca de cafea, pe suprafața lucioasă a pianului și mă pironești, admonestându-mă:

„Iată șansa: scapă de el!” Îmi întorci spatele, cu pumnii încleștați în buzunarele pantalonilor.

„Încă nu.” Ești mai mult decât surescitat, executând o piruetă de 180° ca să mă privești. La vederea zâmbetului meu machiavelic, îți încleștezi maxilarele. Citești în căutătura mea mândră, cele ce mintea mi-a copt: „Am să-l supraveghez îndeaproape, punându-l să îndeplinească toată treaba mizerabilă. Nimeni acolo nu îl cunoaște. După... îi ard leșul.”

Strâmbi din nas: „Nu va fi în stare. Cred că o iubește pe Cilia. Sau o iubea, până acum nici 3 minute. Ori asta înseamnă că...” Zâmbetul nu îmi dispare, din contră! „Ah, înțeleg, asta urmărești: să-i folosești ura!?”

„Exact. Poate îi chiar promit o revanșă!” Nu îmi rețin năvala hohotelor! Tu însă, rămâi gânditor.

Când râsul meu încetează, reiei subiectul. Glasul îți sună a neîncredere, parcă temere: „Ești absolut sigură, că ți-ai jucat perfect rolul?” Accentuezi insinuant cuvintele „absolut” și „perfect”.

Mă încrunt: „A gustat fiecare cuvânt al presupusei Cilia. M-a venerat, câtă vreme am fost ea. Și a mușcat momeala! - doar, ți-am relatat întregul joc. Dacă Cilia i-ar fi cerut să te omoare, așa cum e el - un nevrotic - nu ar fi ezitat.”

O strălucire întunecată fulgeră privirea ta, încleștată cu a mea. Dar, aparent, nu remarc detaliul, ci închei pauza dramatică prin: „Mi s-a confesat, e un trădător. Voi avea grijă să plătească, pentru fiecare cuvânt ciripit.”

Per ardua ad astra

2010-03-04T04:58:00.000-08:00

[Feeling Good by Muse]

Suntem pe stradă.

Dimineața devreme. Lume - nimeni. Înainte de zori...

Plouă.

Taci, eu tac. La o oarecare distanță unul de celălalt, de parcă până și atingerea hainelor ne-ar provoca dureri îngrozitoare.

Nu avem direcție. Am fi avut, dacă nu... ei bine, da, dacă nu te-ai fi cramponat într-atât, tocmai în momentul de maximă satisfacție! Ar fi fost sublim. M, da, ar fi... putut fi.

Ocolim o baltă. Ne îndepărtăm mai mult. La fel continuăm să mergem, distanțați.

Tac, tu taci. Ești încredibil de imposibilă! Șșt! Te rog, dă-mi voie să vorbesc. Nu-nu, am înțeles ce vrei să spui. Și poate da, ai dreptate. Dar, abi-am îndrugat porcăriile alea, că tu le-ai și pus în practică. La naiba! Care te-așteptai să fie reacția mea?!

Susură streșinile prea încărcate. Depresiv.

Îmi scot mâinile din buzunare. Sângele s-a uscat. Nu mai prestez atenție drumului, ci las apa rece să-mi spele rănile. Te-ai speriat ca un papițoi! Va trebui... Privesc cu coada ochiului la tine.

Crispat, sângele începe să-ți galopeze cu rapiditate, neliniște.

Dragul meu, mă ierți. Realizezi - nu vei reuși!?! Ai recunoaște din prima clipă. Poate chiar tu ai fi acela care m-ar denunța; la urma urmei, nu ai făcut decât să privești. Iar eu nu vreau să fac pe idioata și să pledez labilă mintal. Cu toate că și asta ar fi o soluție, de vreme ce... tu ai propus să ne jucăm de-a Moartea cu Sonia.

Nu nu n-nu! N-am să... nu! Te implor. Nu-nu-nu-nu... n...

Zâmbesc. Pericolul din ochii tăi se stinge. Am să-ți arunc cenușa în vânt. Promit.

[...]
O încăpere murdară. Abia luminată. Cu toate că o parte din draperie a fost smulsă, geamul e ca putred, straturi de praf și pânze de paianjen stratificate îl creionează.

O masă și un scaun, cu un picior înfipt în corpul unei tinere. Se numea Sonia - copilă a străzii; naivitate... Îl considera protectorul ei... până când, a venit în vizită cu o străină. Nu i-a plăcut din prima clipă acea femeie - ochii îi pătrundeau, plini de întunecime sufletească, în mintea Soniei. Iar el... cel pe care îl percepea întruchiparea însăși a bunătății... i-au curs vorbe fără noimă, a cuvântat cu străluciri diabolice, în uitătura-i animalică. Femeia aceea necunoscută, însetată parcă la auzul imaginilor, pe care el le descria...

Un moment și a fost de ajuns: i-a sucit gâtul Soniei, cu ușurință și precizie. Bărbatul părea în transă. Nu a schițat un gest. Era fascinat, de răcoarea apropiatei morți, de tempo-ul sângelui.
[...]

Îți sunt tango

2010-02-22T06:15:00.000-08:00

[Bonfires by Blue Foundation]

Hainele rămân în debandadă. Pornesc să te caut. Dar cred că te-ai pierdut printre ele. Nu te găsesc. Mă rătăcesc astfel de tine. E frig. La început, dacă am simțit bătăile inimii tale... apoi, tot mai puțin, până au pierit în temperaturile matinale.

Mă tem pentru bufnița mea. E la vânătoare. I-am curățat colivia și i-am lăsat totuși un șoarec... Viu, se zbate zadarnic, cu mustățile speriate, tremurând a jale. Iată zorii! Ea încă nu a revenit, să bată în geam cu ciocul.

... Iar tu, tu dormi. Ești ostenit suflet veșted. Te-am ținut alături, de parcă erai doar trup mort; strâns, să-i dau căldură. Și-am amorțit de-ncordare. Te trezești cu inima în galop: „Heeei!” - vocea ți-e molatică, mă incită.

Îl cântă cerul cocoși. Aromă de cafea te-ademenește. După un duș rece, ești ca de gheață și mi te apropii. „Mmm...” Zâmbești din cealaltă parte a barului. „M?” Surâsul îți cade în fumul țigării. „Pleci.” Oftezi. Mă postez în fața ta și-abia ce-ți simt paloarea. Mă cutremur.

„Cum vre... hm, da. În regulă.” De mână, mă conduci dincolo.

[...] Recollect me darling raise me to your lips. Two undernourished egos four rotating hips. Hold on to me tightly I'm a sliding scale. Can't endure then you can't inhale. Clearly. Out of body experience interferes. And dreams of flying I fit nearly. Surrounds me though I get lonely. Slowly [...]

Colivia o las. Rază de speranță flutură genele tale. Doar că... „Sălbăticitu-s-a până și blestemata-ți bufniță mortuară!” N-am reacție, decât o ultimă ocheadă spatelui tău scrijelit.

Arbatel de magia veterum

2010-02-17T04:21:00.000-08:00

[L490 by 30STM]

Nu ești de niciun folos. Doar o pustiită mortăciune, agățată de o realitate, cu mult depărtată de la existența ta. Nu mă încălzește cu nimic.

„... get Him to swap our places [...]” - poate... poate vei fi reușind să. Altfel, te rog, pleacă.

Taciturn, cu dinții murdari de carne umană și unghii sfâșiate-n propriul femur; nimic nou sub soare... Autoinvocare?

Autodafe

2010-02-14T11:04:00.000-08:00

[Misere Mani by Era]

Through the valley of the shadow

2010-02-13T00:36:00.000-08:00

[Bitter Sweet Symphony by The Verve]

Mereu mă găsesc în imposibilitatea de a cumpăra un cadou.

E crunt.

Greu.

Aiurea...

Uuuuuf! Nu-mi place!

Vreau să iau un cadou cuiva, atunci când îmi pare că i se potrivește ceva... de care dau în vreuna din plimbările-mi prin centru comercial. Problema e că, nu am răbdare în astfel de locuri. De fapt, mă chiar agasează ideea de „cumpărătură” - și numele îi sună greoi, ca un bolovan aruncat din vârf...

În fineee.... scârț ( ȘonaN, hei și tu Omen, încă n-am renunțat la expresiile mele stupide gen „brontozaur din Burgundia”! Și ce dacă nu au existat acolo „brontozăuruți”?!... )!

Revenind... Mi-e groază, când se anunță ziua cuiva. Scuză. Dar da.

Și știu că mulți reacționați: dar haaai mă, nu-mi trebuie nimic! etc. blalala... Nu spun că ți-ar trebui.

Dar e ca o gânganie sub piele: dacă eu nu-ți dăruiesc ceva, în sinea ta, poate inconștient, gândești „De ce oare nu... nimic? Chiaar, nimic?” - e, cred, uman.

Adică, așa ni s-a „impus” să facem, să gândim: ziua câinelui, pisicii, țânțarului? Păi dragule, cumperi o căsuță învelită-n pluș, altfel, azi dormi în sufragerie!

Ehm, una peste alta, e o obligație, de la care nu te poți sustrage. E un sentiment de provocare: oare... zâmbetul pe care îl afișează e sincer? Și e frumos să aduci o atenție. O... ceva!

Ei bine, eu nu reușesc. Nu îmi place. Nu mă pricep. Nu vreau să mă pricep. - L-am luat pe NU în brațe... ahahahahh, Ida obișnuia să spună așa. Chiar asta fac. Refuz să!

hm... Uau: oare cine o fi dăruit primul cadou? Vreodată? - huooooo!!!

... și-acum pesimism devorator: mănânci răutate, urâțenie, cu fiecare moment viețuit. E un teatru constant. Nu, sinceritatea e prostie acută - conștientizez eu, tu de asemenea.

Dar mai rămâne ceva: adorare machiavelicului debordant. Fără el, nu ai fi avut noțiunea așa-zisului bine. Și cum... urâțenia e artă, iar arta ești tu, privește-te-n oglindă.

Îhâm.

Ordinary Life

2010-02-12T04:04:00.000-08:00

[Blanoz - Jumătate tu, jumătate nu]

Șșșîîîî... ascultă! Liniștea din tine... zgârie timpanele. Gălăgioasă rău, nemernica, am dreptate?

Pledoarie miasmelor

2010-02-07T01:58:00.001-08:00

Hallo!
　
　
[Beautiful by Eminem]
　
　
Azi e duminică. Vocea creștinătății urlă din pustiuri: „Iubiți-vă aproapele.”
　
　
　
Am decis: târfe, proști, intelectuali ce vă dați rotunzi, circari, frați luțăgni, prieteni ce vă scuturați ca frunzele toamna, dansatori, barmani, grădinari, nemernici - pentru care am o slăbiciune aparte, drăcușori angelici, mefistofelici, nimicuri, nimeni-ule!!! Strângeți rândurile, vă cheamă Mama.
　
　
[...] Și uite-așa, s-au împrăștiat ei... odată cu cei patru curenți. Și duși au fost.
Dacă obișnuiau să fie un tot, acum înmulțiți, amestecați, evoluați, proscriși... la fel îi privesc. [...]
　
　
Amară e însă constatarea, că vă evaluați mișelește. Că vă ochiți cu scârbă. Vă ronțăiți în silă.
... dar ce ar fi amarul fără dulce!?!

Ritualicul sângerării

2010-01-24T01:17:00.000-08:00

[The Stooges - We Will Fall]

Mă trezesc... mi se pregătește o limonadă și o cafea. Una pentru vitaminizatoarea-i aromă, cealaltă pentru... mm, amăreală șii... pentru prevenirea tensiunii, în a nu o lua la sănătoasa, departe de venele mele.

Am vocea răgușită. În mintea mea, noaptea trecută, fumat-am vreo x țigări. Poate mai multe. În realitate, gâtul meu își revendicase dreptul la sănătate. I l-am dat fără ezitări.

This is not a love song...

Fredonez.

Honest to God I'll break your heart... Tear you to pieces and rip you apart...

Sunt singură în casă... în așteptare de oameni. În pijama. Așa cum ador să-mi primesc musafirii. Dar nu musafiri aștept. Ci... persoane dragi. M, cam tot una. Nu? Adică, protocolar ar fi, să mă îmbrac cât de cât adecvat. Nu se întâmplă asta în cazul meu.

Ciufulită, cu niște corzi vocale suprasolicitate chipurile, în pijamaua-mi largă, cu un pahar de licoare acrișoară și o plictiseală în priviri, voi fi îmbrățișând... mm.

Privesc dincolo de mine.

[...] E o melodie. Gen corzi pleznite. În fine...
Întuneric. Doar uneori, luminează telefonul.

Și-apoi, undeva, o siluetă chircită-n umbre. Nu scoate un sunet. Ca și de neobservat. Dar o vezi, iasă bine în evidență, în întreg decorul.
Locul nu îi este acolo. Îți dai seama. Ușor. Nu trebuie perspicacitate să conștientizezi asta.

Și în conturul ei umbrit, îți atrag atenția: mâini subțiri, fragile, albe, strălucind oarecum în întunericul de nepătruns. Una ține strâns încheietura celeilalte.

Și o mângâie într-un dans ciudat, sacadat, șocant... macabru. Ceva urmărește să facă. Ceva...

Gândul pasează imaginea unui alt decor. O casă. Oameni diverși. Poate o clădire publică.
Și tavanul se lasă dintr-o dată, ca un burete îmbibat în apă. Picuri uriași cad, pustiind încăperile. [...]

Soarele strălucește cu atâta dăruire!

Steluțele frigului acompaniază dimineața zilei ăsteia.

Îmi beau limonada, lângă calorifer. Trebuie să fie teribil de scăzută temperatura... dacă până și aerul ia contur!

Surâd. Expresia nu-mi suferă schimbări. Ca o perfectă mască. Nu transpune gânduri. Poate doar... nimic.

Ritualicul conversației

2010-01-19T06:11:00.000-08:00

[Placebo - Running Up That Hill]

[...] Aroma se învecinează cu cea de haș... dă senzația de plutire-n lumea personală, unde mă pot ascunde atunci, când restul... când par într-atât de depărtați, de... nicăieri. [...]

Funingine.

În jur: scrisorile zăbovesc pe dicționarul francez; imagini de cum-era-înainte le-am șters; ceasul italian, o pereche de boxe neutilizate, un teanc de mini-calendare de la fostul magazin, o lumânare în formă de bostan halloween-ian; un pix și-o foaie; cafeaua și paharul plin cu apă; un memory stick...

- Le privesc, fără să le observ. Îmi sunt străine, impersonale. Și toate-mi ocupă mare parte din suprafața biroului, la rândul lui, atât de nu-al-meu la ora asta.

Fragil, univers muribund.

O bufniță, cu ochi uriași, mă urmărește, din cealaltă parte a geamului. Îi întorc uitătura, dar ea e mai curioasă decât mă arăt eu acum. Chiar nu se sfiește deloc... Aroma cafelei e îmbătătoare. Și întreb:

- De ce atunci când subconștientul vrea să evite lumina, îmbracă un-ceva-de-prezent?

Se năruie sufletele... se metamorfozează, adulmecă pulberea veșniciei, și capătă un contur stupid de dureroasă amintire... unul vag.

- E oare contrar concepțiilor ordinare? E manifestarea asta un gol, în mintea umană? Sau o negare a realului?

Apropierea zorilor cețoși.

Abandonul simțămintelor, în ungherul, ascuns de aceeași mantie a vidului putregăit, curmează. Am deschis fereastra... cu o clipire, a ochilor ei enormi, pasărea își cântă străfulgerat sperietura. Îmi întoarce spatele.

- Păi, nimic nu e veșnic... decât... ( oftăm la unison ) poate... poate, doar negrul...

Fantezistă

2010-01-15T05:23:00.000-08:00

[Nouvelle Vague - Dance With Me]

Joi, orele 9 trecute

E forfotă în jur. Eu scriu.

Un cd player amărât împrăștie muzică simfonică. Într-atât de plăcută e atmosfera, încât las de-o parte ce am de făcut și, cu privirea fixată pe foile de pe masă, ascult, îmi imaginez...

Parcă...

Trăiesc un secol apus. În sala de primire. Măsuțe, retrase cochet, nu foarte multe la număr. Pereții tapetați. Flori decorative. Pălării cu panglici și dantelă. Pălării țilindru. Parfumuri florale. Rochii până-n pământ... Un du-te vino nu foarte gălăgios, de fapt, plăcut, odihnitor... O orchestră a cărei melodii răzbat dintr-o altă sală, foarte probabil de restaurant, al aceluiași respectabil hotel...

Deschid ochii. Realitatea se înghesuie să-mi preia visarea, să calce cu bocancii în suflarea ei.

Vineri, orele 8:23

Patty urcă după B.

E mai mare ușa de la intrare, decât ea. Cu vreun metru. După cum bănuiam, și mult mai grea, se trântește în urma ei.

O și văd, pozând nevinovată. S-ar scuza: „Îmi pare rău, nu credeam că se va trânti”. Dar ar fi neadevărat - cunoaște clădirea foarte bine. Scuzele ar ascunde: „Doar nu era, să las ușa asta, să mă doboare?!”

Zâmbesc la toată judecata mea. Rămân pe trotuar.

Eu, întârziata...

Regret, dar uneori, pur și simplu pierd noțiunea timpului ( am dormit ca un prunc )... Încerc niște replici de discurs, pe când Patty se va întoarce cu B: „Sunt singura vinovată, ceartă-mă pe mine... ș.a.m.d.p. ...

... Și doi bătrânei - el se ține chiaaar bine, ea se încadrează în grupul oamenilor ( după clasificarea lui Oedip ) cu două picioare și o bâtă, pe post de al treilea - se îndreaptă spre centru, purtând o discuție animată, de o tonalitate gravă și oarecum ironică, despre... o ea.

Oare cum ar fi fost să fi trăit el, cât nenea ăsta, și eu, cât însoțitoarea celui din urmă ( care e chiaaar sfârșită ) ?

... Si pierd așa... imagini vagi prin minte și le regăsesc, schimbate de împletirea lor cu altele... iar cei doi, reali, umani, palpabili, prezenți, ajung în dreptul meu.

- Bună dimineața.
Cu o plecăciune a capului, bătrânelul îmi adresează salutul. Îi răspund, cu respect.

Idei mi se învălmășesc în minte: e cât se poate de evident - nu mă cunoaște; poate i-am adus aminte de cineva; m-a confundat cu vreo angajată, din fața clădirii unde mă aflu; sau, pur și simplu, fără să realizez, m-am prea holbat la ei... deloc voit însă...

Și cea mai stupidă dintre toate: se întâmplă vreodată ca, observând pe cineva, privindu-te, să percepi frânturi din ața împăienjenită, de care mintea individului respectiv, încearcă să evadeze? și, salutându-l, să-i transmiți simpatia, înțelegerea?

Îmi blochez mintea. Zgomot de pași în spatele meu, îmi atrage atenția că...

Vineri, orele 17 fără 10 minute

Atât este de nimic! Și gândurile mele tot ar găsi en forme să-l contureze...

Gol-Gândicesc

2009-12-21T23:44:00.000-08:00

Nu vă cunosc pe voi, dar eu foarte rar promit; iar dacă, prin vreo întâmplare magnifică, se întâmplă să rostesc acel cuvânt... e bai: știu că urmează, să mă zvârcolesc în mormânt o întreagă eternitate, dacă nu-mi îndeplinesc ceea ce... mă rog, mi-am promis să!

Ei bine, mă trezesc zăpăcită ( eu hrănesc zăpăceala! ): adormisem, pe spate, cu picioarele legănate dintr-o parte în alta a patului, nu înainte de a-mi asculta melodia! ( mi se pune pata pe câte una... deci, ) unica ce se acceptă în prezent.
Casc ochii și, odată cu alte gânduri, se îmbulzesc și acordurile cântecului respectiv... mhm!
... cât o fi ceasul?

Tic-tac - pe perete, deasupra mea: miez de noapte se anunță!
Arunc așternuturile la o parte și direcția toaletă.
După cum spuneam, o promisiune e o promisiune: aceeași melodie-mi bântuie creierii, în timp ce-mi clăbucesc dantura.
Știu deja că n-am să mai adorm.
Mă încăpățânez, poate că... totuuuși... dar nu.

Sfârșesc prin a-mi creiona un întreg scenariu: aprind veioza, mă tolănesc pe covor, iau în primire carnetul cu coperți negre și tari, scrumiera egipteană, bricheta miniatură, un slim aromat și-mi încep teatral scrierea cu „Totul e un ritual...”
Aici mă și opresc.

Mda... reduc decorul la întuneric și deschid laptopul: nu vreau să socializez, nu mă încântă nimic la ora asta.
Dacă a trecut de jumătate!... pfiuuu.

Imaginându-mi viitorul meu tatuaj, mai trece poate încă o oră.
Nu doar forma și locul, pe care doresc să i le ofer, ci împrejurarea, persoanele care mă însoțesc... totul.
Când ajung la concluzia că fiecare detaliu a fost bine plasat în mintea mea ( sigur nu voi face așa... atunci!, dar cu ceva tot trebuie să-mi umplu golul-gândicesc ), ma decid asupra noii coafuri - totalmente diferită.
Într-atât de diferită, încât mă chiar tem că nu va prinde contururi.

Între altele, deschid un telefon, - parcă-mi aud vorbe: f***** de căsuță vocală, în *****... hm, blocasem cartela, din aceleași motive: „Nu vreau să socializez, people”... după câteva clipe, începe să sune în draci!
Oooh, da!
Îi ignor existența o vreme.
Capitulez în fața plictisului: răspund la toate mesajele, dar toată lumea doarme...

Patrulez pe ruta hol-bucătărie-sufragerie-înapoi în dormitorul meu, de nenumărate ori.
Nu fac gălăgie.
Mi-e poftă de aroma cafelei; îi rezist vitejește!
Iau la rând dvd-uri cu filme... oof, văzute, revăzute... mhm, dintr-o serie, caut un anumit pasaj.
Mă dau bătută.
La ce nivel de plictiseală trebuie să fi ajuns, încât să derulez ore întregi de imagini mute?
Terrribil...
Cică mă pun să dorm... îhâm, zufletu!

Ce să fac?
Buh: arunc acoperământul de-o parte, deschid ușa scârțâind, trec de hol, în târșâit de pași nocturni - se doresc silențioși - pătrund în sufrageria largă...
Bâm: iau alte filme; unul, același din prima fază-jalnic-tristă-de-persoană-ce-nu-poate-adormi-în-orele-întunecate-prime-ale-dimineții: pisici!

Deja e 5 aproape... uaaaaa!!!
Și eu nu am intrat în adorabila stare de moarte!?!
Tragic.
Mă răzbun pe telecomandă... programele tv își dovedesc, încă o dată, inutilitatea, penibilul.
Pfuaaaai.
Un alt dvd și... pe nesimțite, apar zorii - de necrezut!

Aud zgomote în casă, abia pe la orele 9.
Fac și eu act de prezență: doar se prepară cafea! - Hello! (... afișez un zâmbet cât China )
Ah...
E după-masă și tot mi-e ciudă că nu am dormit azi-noapte.

Acum de ce am înșiruit toată porcăria asta: spune-mi maică!, nenea!, frate!, bro!, man!, copilule!, bă!, adorato!, dă un exemplu de activitate general-neplictisitoare!

Nu există.
Neț!

Am căscat în ceață

2009-12-12T05:37:00.001-08:00

Construim un Turn Babel.

Le dăm oamenilor cercuri: să urce la nesfârșit! către ei înșiși. Să-și deschidă ochii, să spulbere minciunile, barierele impuse de insectele lumii.

Făurim iluziile voastre din nimic: al meu, al ei, al lor... al tuturor; îl așezăm cap la cap - un mare NIMIC - iluzia. Și îi permitem să vă sucească mințile după bunul plac.

Iluzia v-a îngurgitat cu plăcere și voi i-ați împărtășit-o... oooh, naivilor! Sunteți în Iadul acid? Ați muțit.

... Înecați într-a voastră mândrie, bolborosiți cuvinte murdare.

Nisipul se sfarmă și vă prăbușiți neputincioși: la naiba! Vă omorâți acum între voi!

Circ de mizerie, o comedie jalnică a omenirii, prinde contur în față Noastră.

Malițioasă sfârșeală - doar pictural

2009-12-04T06:30:00.000-08:00

[The Undertaker by Puscifer]

Cu stupoare ascult relatarea lui. Nu atât că nu îi dau credit, dar parcă văd dincolo de adevăruri sau fantazii și cred - iar conștientizarea îmi modelează fețe-fețele afișate, fără vreun control...

- Când simt viață, că pulsează în venele cuiva... când aud inima, bate în pieptul unei ființe... oh!, nici nu știu ce mă apucă! Dar... trebuie să ferești, de pofta mea, orice vietate! Orice! Ooori-ce!

Își subliniază cuvântul final, trasând, cu degetele arătătoare, o linie imaginară în fața ochilor mei. Dar mintea-mi e-n galop deja, în depărtări; tăcerea instalată nu-mi atrage deloc atenția. Multă vreme îmi las așa... gândurile ancorate în adâncuri și abia, foarte târziu, îi adresez privirea:

- Nu știu ce mă apucă...

- Poftim?

- Zic... nu știu ce mă apucă.

- A, da... hm, te miri!

- Nu ai fost atentă, am dreptate?

- Spune-mi: când... ai atins jugulara... șt...

- Da?

- Mm, trebuie să fi fost îmbătătoare, adică... ah! atât de...

- Nu știam.

Îl scrutez sceptică.

- Poftim?

- M-ai întrebat dacă știam că urma să fie...

- Nu. Nu... n-am întrebat.

Chicotește.

- Cum tu spui.

Imaginea-mi dispare, sfârtecată de o lumină orbitoare. Sunete de fiare ciocnindu-se, îndoite la impact, mă readuc în clipa prezentă.

- Dahliaaaa!

Cineva răcnește dureros și-apoi... silentium.

„A fost așa cum eu mi-am imaginat că ar fi trebuit să se fi întâmplat.” - doar amăgire. Nu clocotește destul curaj în vene, cum, în egală măsură, nu ar lupta lașitatea gestului.

Grammatici cerdant

2009-10-21T11:39:00.000-07:00

Nu e deloc ușor.

Uneori, ai senzația că te pierzi – într-un loc străin ție, plin de lume gălăgioasă.

Din reflex, îți acoperi urechile – să nu mai auzi. Dar conștientizezi că e imposibil.

Cunoști: bâlciul?! Da!, parcă ești într-un bâlci, departe de cunoscuți.

Rătăcești.

Cauți și nu reușești să găsești.

O fericire exagerată te înconjoară din toate părțile. Și, în loc să te asimileze starea aceasta de bine, te afundă în durere.

Fețele devin măști hidoase.

Cazi la pământ. Și-atunci... începe lumea să te calce în picioare. Râzând prostește, dureros de zgomotos.

Alteori, ești singur în pustiu. Fără voința de a trăi. De parcă nu ai avea apă, mâncare; frigul și căldura alternate, devin dimensiuni paralele – se joacă alături de pustiul din ființa ta.

Ești între nimic și tot, ești nimic în tot, tot în nimic și ești lipsit de viață.

Nu ai sens. Dar exiști și te saturi.

Vrei să pătrunzi nimicul, strămutându-te în nimic.

Încătușat în eternul resemnării, mori continuu.

Și câteodată, nu ascunzi interesantul.

Exiști doar ca pretenție a Universului, într-o spirală finită în capătul furat de ființare.

Regăsești ceva-ul perpetuat.

Recuperezi.

Pierzi.

Nu cunoști.

Lupți. Dar pierzi în fața nemuririi acelui ceva veșnic pierind.

Nu mă înțelege greșit. Sunt doar într-un ceva. Și mă delectez sorbind dintr-o cafea fierbinte, amară.

Respir. Mușc dintr-un măr

2009-09-26T05:36:00.000-07:00

Îmi trăiesc adolescența.

Pun întrebări.

Mă mir.

Refuz să accept.

Plec, trântind ușa.

Mă ambalez repede și urlu... și zbier... și mă crizez.

Tac.

Mint.

Disprețuiesc.

Comentez. Analizez.

Trec peste.

Plâng.

Și râd al naibii de tare! Gălăgios zău!

Pun întrebări.

Am vrut să mă lămuresc într-o oarecare dilemă. Eram cu adorata sufletului meu și, în vreme ce o ajutam să prepare ceva delicios, ei bine, m-am găsit în situația-n care: balivernizând în gândurile mele, am dat peste o chestiune, care pur și simplu dădea din mâini și din picioare, în culmea disperării, ce mai!, se lupta vertiginos să fie aruncată-n discuția noastră, care, foarte adevărat - în momentul respectiv - lâncezea.

N-am putut.

„Trebuie să ai o relație/conversație deschisă cu mine. Noi, de fapt, avem.” Și a lansat un zâmbet debordant. Dar n-am reușit. Am zvârlit fantoma aceea de bufniță beată, undeva... într-un colț necunoscut, umbrit, și-am izbucnit în hohote de râs, îndreptând atenția - atât minții mele de la bufniță alias chestiune, cât și a - celeilalte persoane, spre un punct neutru, atunci foarte caraghios.

O fi vârsta curiozității?

De obicei: de ce?

Teatrală.

Încăpățânare aproape disciplinată.

Uneori chiar nervi întinși la maxim, alteori... teatru.

Le-aș categorisi: sânge tulbure.

Când nu e de spus neapărat ceva, sau nu se vrea.

Se nimerește adesea că, trebuie!

Există ființe care îl cer.

Se petrece între patru pereți: în intimitatea propriilor judecăți, sau la birou, în scris ( și, nu foarte des, în anonimat, prin vreun parc rătăcit din lumea aceea mare ).

Se păstrează - acoperite de praf - imposibil să dispară chiar tot.

E o modalitate de exteriorizare, cât se poate de neplăcută și de foarte evitat.

Ceea ce nu aș putea spune și despre aceasta! E absolut de-men-ția-lă!

De multe ori: serios? - e imboldul care mă scutește pe mine de alte cuvinte, iar pe acel cineva care povestește... ei bine, îl încântă cu impresia, că e mai mult decât interesant ceea ce relatează.

Dacă există Întrebarea pentru că trebuie exprimată, de ce sunt totuși întrebări pe care nu le poți rosti?

Long Train Runnin' – coffee addicted

2009-09-19T07:02:00.000-07:00

[...] Maima, cu tinerețea prin ’70-’80, mă urmărește câteva clipe:

- Mănânci bomboană. Și eu vreau!

E entuziasmată.

[...] Pentru că Dumnezeu, când s-a gândit ( dacă și-a mai aplecat atenția și asupra ființei ăsteia care scrie ) la cum să apar eu în lume, cred că și-a zis ceva în gen: „De o mai las și cu darul de a-și ridica numai o sprânceană în mirare, scepticism –ul uman, ar deveni categoric o INSUPORTABILĂ pân’ la măduvă. Îi ajunge privirea à la Ida*.” - și cu asta ( îmi permit să precizez ), a pus punctul pe i. [...]

Și deci, iată-mă cu ambele sprâncene ridicate, rostind cuvintele smusle, rupte brutal:

- Pfua! Bomboane! Eu mănânc bomboane?

Subliniez și mai cu nerv întrebarea - zdrobesc cubul de gheață între două măsele, cu riscul de a suporta mai târziu una dintre acele dureri.

Maima zâmbește copilăroasă. Forțează granițele răbdării cu o întrebare retorică :

- Nu!?

De data asta mă încrunt și surâd machiavelic – drrrraga de ea, face glume! – cât pentru un gând.

- E gheață. De la cafeaua mea... Tot timpul ronțăi gheața înainte să se topească de tot. Dacă aș lăsa-o... ar transforma cafeaua concentrată, în apă murdară.

Face o grimasă:

- Bleah! Cafea cu gheață... ueee.

Apoi, iar îmi zâmbește timid; eu revin la aceeași expresie facială de nepătruns, rece.

[...] Adesea, în discuțiile noastre scurte, repezite ( mea culpa ), maima pare copilul, eu maturul distant, acru. Ea are surâsul dulce, de copil naiv și, chiar numai când o calc pe nervi, încep să am impresia, mai mult sau mai puțin vagă, că m-aș certa cu propria-mi reflexie-n oglindă. Nu pentru că am semăna izbitor, ci pentru că... hm, ne ciondănim din priviri și gesturi, iar vorbele pe care ni le aruncăm sunt scurte, precise; aș spune, și cu multe subînțelesuri. [...]

Adelin afirma, mai zilele trecute:

- Nu știu cum poți avea atâta răbdare cu Omen?!

[...] Sunt acele persoane energice, pline de vervă, care nu au stare, trebuie tot timpul să facă ceva... pe care nu pot să nu le admir! Le contemplu cu uitătura mea, care spune și nu, acel ceva în fața căruia s-au oprit mulți: „De ce mă privești așa?” [...]

... la o cafea, ascultându-i pe Doobie Brothers, mă întreb, de unde atâta răbdare pentru mine? Eu nu aș avea răbdare cu un individ asemănător mie. – „Dar atunci, cum ai răbdare cu tine!?”

Când răbufnești într-o culme a disperării: nu te mai suport, termină-te odată, iaaa liniștește-te puțin etc. , rezistența în ale răbdării să fie contra ta? O fi posibil? Și tot eu judec: de ce nu?!

Încep să aberez, dar chiar nu mai am răbdare. Mi-am făcut cafeaua asta, concentrată, cu gheață și tot tacâmul; m-am așezat comod, pentru a scrie... de fapt, aveam și ideea printre gânduri. Nu tocmai bine-definită, ce e drept, dar totuși!, ceva licărea acolo... în mintea mea. Și poftim unde am ajuns!

Hello, you fool! [weirdo] I love you! Mda, sfârșit de săptămână fain să ai.

___________________________________________________

*moștenire de familie

Împrăștie soare[le]... ai aflat?

2009-09-15T06:34:00.000-07:00

Tada-da-daaaaam :D Îți place ploaia?

Bal au Moulin de la Galette ( Pierre-Auguste Renoir )

2009-09-13T01:42:00.000-07:00

Zic: „Bună dimineața, Toamnă!”

De departe, cel mai încântător anotimp, pășește acum discret, parcă zâmbind... poate imaginea e macabră, iar ea, Toamna, rea și crudă în măreția ei.

Dar moartea naturii - ooo, lentă - atât de frumoasă! se desprinde din basm, din fantastic și aleargă, dansează, plutește acum, în ceața dimineții. De prin depărtări, unde păsări-au plecat, se-apropie miros de fructe coapte.

Ultima suflare a pământului, înainte de întâlnirea-i cu 'Nea Ene.

Aș zice... extraordinară împletirea tuturor lucrurilor, orânduite de o forță, într-un colț de univers.

E Bal de toamnă, bal în Septembrie 13.

Mirosul școlii. Clopoțel de început și zgomote se aud pe străzi, în amiază.

Liceeni mândri, vociferând în drum spre case... încă un an!

Și spun: „Deosebită revedere, Toamnă!”

Respect, copaci luțăgnă!

2009-09-08T13:34:00.000-07:00

... Într-un moment când inspirația nu mai face doi bani, când prosopul ce mă-mprejmuiește, cu toate că nu ține de cald, ci e mult prea moale, pufos, morocănos ca să-mi permită liberă inițiativă... adică, să-mi explic vorbele, altfel fie spus deci: când pur și simplu simt că o să izbucnesc într-o altă criză de istericale, dacă cineva are nemernicul tupeu, să mă ridice de aici, cu vreun motiv destul de bine întemeiat, îmi azvârl toată oboseala unei întregi zile de mers... mers... mers... umblat... umblat... mers și iar umblat, umblat și iar mers... după cum spuneam, o trântesc cu nerv și dor asupra tastaturii!

Ha!

Zâmbesc plină de satisfacția omului care încheie ziua cu ceva confortabil... și sunt a' naibii de obosită.

Strașnic! Am umblat, dragul meu, toată ziua. Serios vorbesc! Și nu doar că am umblat... ci, am colindat păduri de poveste, exact ca acelea despre care citeam odată... cu imagini de văzduh străpuns de verdele copacilor rari, cu ramurile lor îmbătrânite de vreme, cu văi săpate de ape... de-a lungul anilor.

Încă am imaginea lor pe retină.

E fermecătoare! O enigmă atât de frumoasă. O natură pură în toată măreția, splendoarea ei! Și privești în jur: o lume veche îți salută curiozitatea, nu ți-o satisface îndeajuns, dar ești mulțumit că a zărit-o.

[...] Aproape auzi sunetul unei trăsuri, ferecând în timp și spațiu o lume apusă, o lume măcinată în ropotul copitelor nărăvașe, ale cailor în galop, zdrobind frunze... pământ!, fărâmițând veacuri... când o mireasmă necunoscută se evaporă în urma timpului și, pari a vedea un surâs, născut din finețea sufletului omenesc, ce se ascunde în interiorul trăsurii.

Ești convins: a trecut odată, cândva, prin aceleași, veșnice căi.

Dar să ieși din decorul de basm, și să pătrunzi într-o lume în care te-ai pierdut printre copaci, bing, bong, ești singurel, bing, bong...

Și... iată-ne rătăciți într-un nicăieri, ca niște scufițe în pădurea de... nu știu, pădurile?!?...

Cât să fi cutreierat aiurea, în semicerc încălecat, încâlcit, împletit, în fine... mă-nțelegi?! Până când, ne-am hotărât să o luăm spre casă.

Cum se întâmplă însă adesea, pe când te îndrepți neajutorat, cu nervul la pământ, dezamăgit, ce mai! spre locul de unde ai venit... te trezești în fața obiectivului dinainte ales: Tăul fără Fund.

Nu-l pierde! E acolo... undeva! Te așteaptă!

Mai aproape de cer

2009-07-24T09:39:00.000-07:00

Lasă-mă să îmi imaginez ultimul gând... să-i creionez contururile, să-l trăiesc. Lasă-mă... te rog!?

Nori acoperă soarele și cer strălucește deasupra pădurii... nu e de argint, nu e aur, smarald, sau mai știu eu ce basm!, e viață.

... Și năvălesc lacrimi.

Urc scările cimitirului. Căștile bubuie a muzică. Dar vreau să ascult viața. Așa că opresc mp3 player-ul și mă cufund în sunetele delicate: vântul printre crengile de brad, albinele zumzăie în căutare de polen și liniștea... Toate au viață într-un loc destinat odihnei celor adormiți.

... Se scutură raze de soare.

Visez prin ochii tăi! Nu-nu, chiar e posibil! Ai încredere în mine! Îți amintești de ploaie? Zâmbești – parcă acum te văd – trist.

[...]
„Vrei să spui ceva.”
„Nu... nimic. Te privream doar.”
Cuvintele îți sunt atât de îndepărtate, de vagi! Pari a visa...
„Te rog!?”
„Pfff no, la vreme n-am voie să te privesc pur și simplu!?”
Râzi. Deloc convingător.
„Dar te gândeai la ceva.”
„O, lipsit de importanță...”
[...]

M-am așezat deja pe bancă. Răsfoiesc un roman ieftin și ronțăi pufuleți. O muscă aterizează, plănuind o ședință la soare, pe gamba piciorului meu.

... Iar țâșnesc gânduri.

[...]
„Lasă-mă să dispar cu tine...”
„Într-o zi... probabil. Înainte ca tu să fi plecat deja.”
Mă revolt:
„Eu? Niciodată!”
Cu aceeași privire pierdută, îmi săruți palma:
„Baaa, ai să vezi tu! Vei pleca.”
Mă încrunt:
„Crezi?”
„Știu.”
[...]

Cobor aleea cimitirului. Mi-e poftă de tenis... nici eu nu știu ce vreau! Dar plec. Așa cum ai zis că voi face.
Tu... atingi cerul.

Boschetari flămânzi – am căpătat o franzelă!

2009-07-19T19:15:00.000-07:00

- E ora 02:42.
Rurenka își verifică telefonul. Am rămas numai noi două. Strada pustie, mașinile adormite:
- Ar trebui să-i dăm cu o piatră-n geam lu’ Tulea*.
- Huh?
Îmi repetă ideea. Amândouă ne ridicăm privirea spre balconul minuscul al profesorului de istorie, prin dreptul căruia trecem. Zâmbesc.

Pe Hagău**, cu aproximativ o oră în urmă...

- ... Și văd tu, la televizor, despre gripa porcină, că a ajuns până-n Spania... No, asta era duminica... luni dimineață, să vă imaginați că, m-a lovit guta: bolnav la pat, nu alta!... Maică’mea, fervex, minuni: ce mai! – eram beteag. Na, și după câteva zile, mă duc la școală și apare Andrea***... „Ce ai mai făcut?” o întreb, la care îmi zice: „Păi au venit niște verișori de-ai mei din America...” M-am întors ( când CiGi ajunge aici cu povestirea, mâna, dramatic, îi acoperă jumătate din față – nas, gură – de parcă tocmai se apără, cu ultimele forțe, chiar de virus ) „Tulai &!£ç, asta e contaminată!”

Rurenka și cu mine, izbucnim în hohote incontrolabile. E imposibil să nu fi avut aceeași reacție, tu care citești. Râsul te-ar fi invadat...

Ajunși între blocuri și, tot vorbind de aiureli, prosteli fără final, le mărturisesc, utilizând un vocabular cât se poate de colțuros, necioplit, că vreme de 10 zile încheiate, într-o tabără la mare – rezistând eroic unor condiții sub orice critică – ... ei bine, dragii mei, nu mi-am făcut datoria tro(a)nală.

Gestica mea și, mai ales, cuvântul cheie, au efectul scontat: alt ropot de râsete sănătoase fulgeră noaptea silențioasă.

Suntem în sfârșit la blocul lui CiGi. Ne istorisește întreaga legendă a locurilor unde s-a născut. Intrăm chiar și în scara blocului respectiv, de curioși. Urcăm și la etaj, fără să ne putem controla instinctualul impuls de a spiona oamenii în propria intimitate. Ce zărim? O fetișcană „puf-de-damă” în fața monitorului, dând cu ochi bulbucați, uimiți, de curioșii nocturni: noi.

Hohote înăbușite se prăvălesc pe scări, în fugă, pe trepte în jos. Ieșim... Intenționăm să ne întoarcem în centru.

Acum, nu știu dacă îți place mirosul, mireasma pâinii abia scoase din cuptor. Dar, ești român și fraților de nație de regulă le plac aceleași lucruri. Ei bine, fă-ți o imagine: alei întunecate, pustiu specific orelor două ale nopții, câini schelălăind ici-colo, blocuri îngropate într-o liniște somnambulă, verdeață peste tot, păsări adormite cu ciocul sub aripă, pe crengile copacilor bătrâni – în altă ordine de idei, nicio mișcare; când, pe nepregătite, pur și simplu te izbește un miros puternic de pâine coaptă – crucial!

Ca niște boschetari flămânzi, ghidați de aroma îmbătătoare, ne lăsăm conduși la ușa deschisă a brutăriei. La vedere, în lăzi, stau calde, franzele rumenite. Tentația e grozavă!

- Furăm?
- Rurenka!... ( râsete... ) Rurenka, hai, ne vede careva!
- CiGi! Mă CiGiii ( tânguieli jalnice – nicio rușine nu stă în calea dorinței, a poftei! ) du-te no până acasă și ia niște bani. Cumpărăm o pâine.
- Auzi la ea!? Ești normală?...
- Serios!
- Cum să cumpărați tu la ora asta? Voi sunteți nebune!
Râde ascuns de umbra unei clădiri.
- Haaai nooo!...

Rurenka se apropie periculos de ușa întredeschisă a brutăriei. Pâinile lăsate la intrare par cozonaci, tiramisu, sarmale, dulceață de măceșe, pui la grătar, cremă de zahăr ars, pește, ciocolată, nu știu... dar sunt tot ce e mai bun pe lume în momentul ăsta și ochii ne scânteiază hipnotizați.

- Hai să șterpelim una!
Salivând abundent, Rurenka mai face câțiva pași înspre încăperea luminată a brutăriei. Adulmecă, asemenea unui animal de pradă, ceea ce îi e dat să observe.

Nu comitem infracțiunea – CiGi se lasă convins! Ne întoarcem la scara lui de bloc.

Intervine însă o problemă urgentă:
- I have to pee!
- Now???
- Yeah! Right now. Duhhh!!!
- În regulă, găsim un tufiș.
- Poftim? Haaai noo, unde?... Pfff... natura cheamă!
Mă las înduplecată.
- Am nevoie de un șervețel – la naiba! Sună-l pe CiGi, până nu se întoarce.

Pornim în căutarea unei tufe salvatoare. Nu există așa ceva. Găsim în schimb o porțiune cu iarbă crescută sălbatic, în neștire, plasată într-un colț întunecat, taman în apropierea brutăriei.
Eh, asta e. Frate, natura își cere plata.
La 10 metri, CiGi se prăvălește de râs; în fața mea, Rurenka hohotește fără reținere – nu că eu m-aș lăsa mai prejos!, râd de fac pe mine, la situația handicapată de-a dreptul.

În fine... au un motiv de șantaj:
- Tu cumperi pâinea. Un zâmbet, și nici bani nu-ți mai încasează.

- Sărăcie!
Accept. Cu Rurenka, agățată fără scăpare de mâna mea, pe post de clește. CiGi ne depășește iar, intrând în umbră, când eu cu Rurenka suntem deja în fața intrării.

Mi-e de-ajuns să zăresc o mână, aranjând niște franzele, pe raftul ce-mi intră-n raza vizuală:
- Buună seara!?
Rurenka are o nouă tentativă de evadare – cu o smucitură de antebraț, o trag după mine.

În ușă, la salutul meu, își face apariția o femeie.
- Bună seara, ne-ați putea vinde o pâine?

Îmi ofer cel mai cuminte zâmbet convingător, pe care îl dețin la ora asta mai mult decât târzie.

- Nu avem pâine.
După fracțiune de secundă, cât scanăm lăzile din jurul femeii:
- O franzelă!

Încă o duzină de zâmbete. Eu și Rurenka – numai o miere și-un zahăr. Sincer? Mă întreb, cum rezist? Trebuia să fiu deja pe jos, tăvălindu-mă spasmodic în ritmul hohotelor colorate.

- Dar să nu mai cereți, nu avem voie să dăm așa...
- Ooo, nicio problemă pentru asta. Nu suntem de pe aici... doar am simțit mirosul și...

Femeia ne răspunde și ea, cu un zâmbet, dar îi e imposibil să găsească un motiv bine întemeiat pentru care să nu ne servească. Are totuși o ultimă, jalnică, încercare:
- Nu am să vă dau rest.
- Aaa, nu contează!

O altă porție de zâmbete și capitulează – ne facem cu o franzelă. Izbucnim!... După colțul clădirii ( momentul se dorește imortalizat ), trântim niște poze cu premiul iscusinței noastre: am căpătat o franzelă!

Nu îți mai spun cum am coborât Hagăul... dar îți recunosc – să mănânci dintr-o franzelă rumenită, caldă, gustoasă, ciopârțind-o haotic, râzând dezlănțuit – îți e mai mare dragul!

Aaa, plus că ne-am potolit setea cu apă din Bulgaria... dar asta e o altă poveste, ce nu cred să-mi aparțină...

___________________________________________________

* Autentic sau nu, ceea ce scriu, s-ar fi pretrecut într-o noapte de iulie...

** Drum în pantă, asfaltat, încadrat de copaci, cu trotuar pe stânga, duce într-un alt cartier al orașului.

*** Citește cu un singur „e” – e cât se poate de corect scris.

Citește vântul de pe paginile goale |

2009-07-14T16:28:00.000-07:00

Memento mei

Nu am trăit după tipar, dar nici tocmai „ieşită din”.

[...]

Şi cum îţi ziceam, am locuit în oraşul ăsta, eu un copil şaten cu privire interesantă, mereu aţintită spre îndepărtări. Nu mă întreba de ce... e logic, evident: e aproape un vis colectiv!

Am plecat de aici „ne-copil”. Am crescut îndeajuns cât să văd urâtul din oameni. Și-am iubit urâtul. O să ți se ridice o sprânceană sceptică, dar crede-mă pe cuvânt. L-am urât. Și poate o să te întorci să citești iarăși afirmația. Te aștept. Nu mă grăbesc. L-am iubit, urât... nu e același lucru? Nu ești de acord. În regulă, propun să continuăm, altfel rămânem aici pironiți în contraziceri. Și de ce să nu cred că, o să reușesc să mă fac înțeleasă pe parcursul a ceea ce vreau să îți povestesc.

Și iată-ne stând comod, cu o cafea – eu rece, tu caldă – alături, picior peste picior.

Îți spuneam, am locuit într-un oraș mic. Voit răutăcios. Sau poate instinctual? Cred totuși că da. Atunci când li se iveau ocazii, oamenii nu ezitau să vorbească. O să zici: „Si ce? E rău în a vorbi? Din contră!...” Și o să-mi aduci multe argumente, o să începi cu începuturile, de la Adam și Eva: „Cuvintele au servit ființei umane, cum dealtfel, îți servesc acum...” blablabla, și eu o să te privesc fără să te ascult – asta se cheamă impolitețe – dar o să mă limitez la a-ți înregistra gestica, mimica... Așa, pentru propriul amuzament. Sunt sinceră, de ce te-aș minți? Spune-mi un motiv bine întemeiat, care să mă determine să ascult polologhii? Ai unul? Mă îndoiesc. Te-ai și oprit din turuit. Perfect!, asta așteptam, delectându-mă cu gravitatea vocii tale, cu fermitatea gesturilor: să te oprești din „popit”.

Într-un oraș ca al meu, omul când vorbește face rău. Produce ca pe bandă rulantă răul. E puturos? Ordinar? E perfect. Omul îl produce, instinctual, da? – vorbește. Și culmea, înainte de asta, gândește. Și gândește mai mult decât președintele X ( mult și prost ). Pentru că i se ivește ocazia, e alimentat zilnic. O să contești: „Bine, dar câte se pot întâmpla într-un orășel?” Ohooo...! Trăind aici, vei afla. Și inevitabil, vei fi contaminat cu rău. Ai șanse de scăpare?...

Vei reveni probabil la ceea ce am recunoscut eu mai devreme, pironindu-mă cu o privire răutăcioasă, convins că m-ai încolțit. ( Notează – privire răutăcioasă! ) „Tu nu ai reușit să evadezi înainte de a cunoaște răul... cu alte cuvinte, ai devenit una de-a lor.”

Nu te contrazic, te las să te bucuri de prada pe care ( aparent ), ai doborât-o la pământ, din instinct.

De fapt, revin la afirmațiile mele și, îmi propun să prestez mai multă atenție la șlefuirea lor.

Într-un oraș mic, instinctul iasă la suprafață, guvernează. Ăsta e adevărul perceput de mine. Nu e înăbușit, din contră, proclamat. Tu chiar crezi că eu vorbesc despre lucurile astea din... bunătate?

Poate, doar o adiere de renegare împrăștie cuvintele mele... poate!? Le amortizează?... prea puțin.

Și îmi umplu căile respiratorii de ea și zâmbesc încântată. E mirosul cald al prăzii. Mmm, delicios!

[...] Așteptam momentul când urma să plec spre zările adulmecate zi-de-zi. Să-l numesc țelul meu?, aspirația? [...] N-am conștientizat lucrurile astea decât târziu... când, săvârșind un rău ce mă privea, dar care putea afecta în jurul meu alte persoane, am pornit să-mi consult conștiința asupra urâtului din mine.

Deschid o mică paranteză și îți zic acum: mă urăsc și mă iubesc, urăsc și iubesc urâtul din mine, din, de peste tot. Și închid paranteza.

Într-o zi, privind cerul, înfășurată în plapumă groasă de iarnă, transpiram voit, cu gândurile încâlcite, ascultând muzică. Poate am dat peste ideea de rău și urât, absolut întâmplător; sau poate inconștientul a hotărât să-mi joace o festă. Multe probabilități, lipsite de importanță, peste care am trecut ajungând la ceea ce era scopul frânturii ăleia de gând. Începuseră să mi se umezească palmele – era deci serioasă treaba.

[...]

Nu-mi cere să descriu ceea ce am simțit. Nu mă întreba dacă a durut. Nu întreba dacă a fost fizică durerea, psihică, sentimentală... Nu mă întreba. Mi-e imposibil să descriu ce a fost, cum a fost.

In-fer-naaal

2009-07-02T14:54:00.000-07:00

- Ieșim? Ăștia sunt în stație.

- În regulă, mă-mbrac și cobor.

- În 5 min, în față la tine la bloc?

- Perfect.

[...]

- Aaaaaa...

Urletul meu frenetic a fost înghițit cu aviditate de ploaie... L-am repetat, dar degeaba! Am ajuns să urlu pentru mine. Să-mi exteriorizez fericirea, nebunia ce m-a asaltat!

Infernal, jurrrr

Mi-am luat umbrelă... am coborât scările blocului ca un orb: beznă - luminile orașului întârziau s-apară. Am început s-alerg.

Ploaia mă biciuia caldă din toate părțile... i-am răspuns în hohote. Teneșii musteau la fiecare pas... cu fiecare pas făcut, mă loveam de rafalele ploii și mai puternic.

La naiba! A fost absolut momentul! Părul îmi dansa între picurii uriași...

Un fum... două. O amețeală ca de drog și... atingi absolutul în ploaie!

Later edit...

Fulgeră ca la final de lume...

Am fugit, am trecut de cotitură în același ritm... urc panta și ajung la scări. Le salt tot câte două. În grabă. Mă opresc la jumătatea lor, pentru o ultimă aruncătură de privire. Jinduind: fulgerul s-a întins șuierând, nervos la culme! Atinge zările. Revine. Pleacă-n galop și țâșnește glorios în stingere. Se cutremură pământul.

Strașnic!

Azi stau la geam. Ronțăi caise încă verzi. La naiba! E prăpăd afară... înăuntru...