Nelegiuirea de-a mă desfășura

Sunt persoana de ultim moment.
Nu mă pune pe lista vreunui plan, am să fac tot posibilul să evit a face act de prezență.
Am s-apar... nu cu întârziere de „dă bine” ci cu nerv și ciudă că mi-am semnat sentința pentru acele câteva ore.

Sunt mereu în întârziere. Ca de exemplu, acum. Ar trebui să fiu deja în rândurile unei lucrări... chiar importante. O puteam scrie cu mult timp în urmă, dar am preferat vreo sută alte feluri de-am „pierde vremea” și al naibii de mult îmi place să o fac!

De ce există planuri și... chestii de trebuie îndeplinite?

Uite o contradicție în ce mă privește: mă încântă să lucrez, să servesc consumatorii, să le zâmbesc atunci când ar trebui să le dau o sticlă-n cap/introduc un pix într-un loc întunecat...
„Sunt oameni și oameni” - mi se tot repetă, când mai rostesc una de noroc! - că de!, îmi place să mă descarc prin cuvinte, cu atenție de om al străzii culese.
Na și cealaltă parte ce vrejul, abia ieșit în lumina soarelui, îl depune în mormântu-i: ora fixă - mă doboară pur și simplu! Ori, simplu fapt că, în ziua x - sunt, acolo! De parc-aș vedea gratiile celulei, cu ochii pușcăriașului abia trezit dintr-un vis frumos, pe-o plajă-n Jamaica!

Vin și completez!: odată ajunsă acolo, transform momentul în „de neuitat!”
În elementu-mi mă găsesc - prind numeroase detalii, pe care mintea mi le reține ca pentru atunci când porii mi-o vor traduce, și o simt asta cu întreaga mea suflare!

Știi ce mă distrează însă la haosul de mai devreme? Cu ceva timp în urmă (și parcă tot mai departe pleacă din mine), într-o situație similară, apărea inspirația cu o fulgerătoare dulceață de spirit!

Acum? Parcă de dragul vremurilor ălora, îmi scriu aici frustrările cu gust amar și nu mă întorc la ceea ce trebuie de fapt să iscălesc!

Oricâtă plăcere dionisiacă aș găsi în știință, în cercetare, în lumea psihicului...
Uite-mă, singură, cu urechile mele de urs - cum îmi numește Mara căștile - păstrându-mă departe de toate sunetele blocului în care-mi duc veacul, cu toate cărțile împrăștiate pe parchet, unde șade și cana de cafea (m-am îndepărtat și de-amara mea, aproape nervoasă că nu pot s-o însoțesc de-o țigară și-așa că rămân ambele pustii), mai arunc câte-o privire ceasului.
... și am un examen mâine și mă gâdilă să-mi spun c-am obosit și merit pauze lungi și dese!

Și...

...ca pe-o catifea vișinie

Știi, când eram pici, aveam un album (mai viețuiește, pe undeva prin sufrageria de la Ocna) cu coperți de catifea vișinie, pe care l-am torturat asiduu. De altfel, așa iubeam și cărțile la vremea respectivă... le răsfoiam, în felul meu, le mâzgăleam cu sens. Și aveam momentele mele, când luam albumul ăla, de parc-ar fi fost prima dată când îi căutam pozele. Le rememoram poveștile, adăugam în minte imagini, cu gestică și gânduri de mine reținute. Le rearanjam (l-am făcut ferfeniță - mă mir că nu l-a aruncat maima, în mod normal se leapădă de tot ce e vechi, pfu, să nu mai zic stricat). Oriunde în casă, țineam să-mi las urma, să scrijelesc, în amintire, a mea prezență ca pentru eternitate. Ți-am mai spus, aveam un perete - undeva în holul mic, unde nu prea bătea lumina - pe care-am trasat linii, de mai toate culorile, zeci... șterse-au fost după zugrăvit. Norocul meu, maima, în schimbările-i periodice (și, vai! multe-am mai trăit), nu s-a hotărât să renunțe și la dormitorul de ieri-de azi - singurul care încă mai păstrează carioca mea verde (hâa! hâa!). Agende-a avut maima, caiete, cărți Ge. Pe toate mi-am lăsat amprenta. Adevărată ușurare când „Yesterday” de Emil Mladin mi-a acaparat atenția câteva ceasuri întârziate - nu am mai încercat să țin morală cărților, le-am dat în schimb ascultare. Prinsă-n mrejele lor mă găsesc în prezent. Dependenta fotografiilor? Tot. Cât îmi place să le mai citesc!...

Sete

Au tendinţa lipsită de temei - susţin eu cu convingere - de a mă privi cu alţi ochi. Să fie oare pentru că văd în mine ceva-ul de care ar fi avut ei nevoie să ajungă pe culmile dorite? Nu am niciun habar. Însă, vorba - "tu ai să reuşeşti" - însoţită de o uitătură cu subînţeles, mă pândeşte la temelia oricărei noi apropieri. Eu nu îi dau cât de mică crezare sau, cel puţin, aşa încerc să mă conving.

Ori poate tocmai vorbele lor au reuşit realmente să scoată ceva la iveală! Pentru că altfel, nu ştiu de unde curajul noii mele viziuni, despre cum am să cutreier pământul, în căutările misteriosului necurat, într-o acerbă căutare a sinelui şi altă astfel de grandilocvenţă.

Decid că:
.omul se caută întreaga lui viaţă de pământean; îşi descoperă persoana în alte persoane, în felurite activităţi, în moartea altora, în natura ce-l mărgineşte, în fuga după adevărul absolut...
.nu se resemnează în cele câteva decenii de existenţă - devine imperios să-şi perceapă oglindirea fiinţării lui în ordinea-haos a Universului.

În altă orânduială de idei, aiureala-mi prezentă nu mă satisface spiritual. Adică, experienţele de până acum mi-au fost aproape pe plac. Le acord niscaiva credit, de vreme ce au depăşit comprehensiunea vârstei, plasându-mă mai la distanţă - totul în favoarea mea. Dar nu îmi sunt de-ajuns. Doar dac-aş avea veşnicia la picioare...

Simt că nu îmi este suficientă viziunea pe care, aproape inconştient, o deţin unii asupra vieţii. Îmi trebuie mai mult de-atât. În ce măsură? Ce anume mai exact? - simpla lor numire mi-ar delimita posibilităţile şi nu doresc asta. Dar caut să trăiesc mai mult, mai departe, diferit de orice aşteptări întunecate sau nu, să văd, să vorbesc, să simt... cele ce mă cheamă!