miercuri, 21 octombrie 2009

Grammatici cerdant

Nu e deloc ușor.



Uneori, ai senzația că te pierzi într-un loc străin ție, plin de lume gălăgioasă.

Din reflex, îți acoperi urechile să nu mai auzi. Dar conștientizezi că e imposibil.

Cunoști: bâlciul?! Da!, parcă ești într-un bâlci, departe de cunoscuți.

Rătăcești.

Cauți și nu reușești să găsești.

O fericire exagerată te înconjoară din toate părțile. Și, în loc să te asimileze starea aceasta de bine, te afundă în durere.

Fețele devin măști hidoase.

Cazi la pământ. Și-atunci... începe lumea să te calce în picioare. Râzând prostește, dureros de zgomotos.





Alteori, ești singur în pustiu. Fără voința de a trăi. De parcă nu ai avea apă, mâncare; frigul și căldura alternate, devin dimensiuni paralele se joacă alături de pustiul din ființa ta.

Ești între nimic și tot, ești nimic în tot, tot în nimic și ești lipsit de viață.

Nu ai sens. Dar exiști și te saturi.

Vrei să pătrunzi nimicul, strămutându-te în nimic.

Încătușat în eternul resemnării, mori continuu.





Și câteodată, nu ascunzi interesantul.

Exiști doar ca pretenție a Universului, într-o spirală finită în capătul furat de ființare.

Regăsești ceva-ul perpetuat.

Recuperezi.

Pierzi.

Nu cunoști.

Lupți. Dar pierzi în fața nemuririi acelui ceva veșnic pierind.



Nu mă înțelege greșit. Sunt doar într-un ceva. Și mă delectez sorbind dintr-o cafea fierbinte, amară.