marți, 27 aprilie 2010

Panta rhei

video



... Clar de lună, sub nori și crengi de brad.

Agale cad, cu ușurința unor pene smulse-n zborul ferit, flori pietrificate, conuri rostogolindu-se într-un cânt.

Și îmbrățișează natură, cutremurarea suflului de pieire-n neant.



Casă părăsită. Vetust, peretele prăvale glasurile ce l-au străbătut cândva. Acalmie în străfundul putreziciunii-și caută scăpărările.

Nor negru, tăinuind lucirile lunii moarte, ferește ochiul de-o arătare stranie. Doar freamăt uscat... ca zărit în bucăți de oglindă spartă... nu credibil... chiar plăsmuit.

Și-apoi, raza lunii, când reapare, minte cu părelnică neclintire.

Uitătură sub sprâncene stufoase, încruntate, supraveghează străina apropiere. Silentium. Zbor de lilieci. Iarăși tăceri. Pași se risipesc, în ecourile nocturne. Aerul cald anunță ploaie. Dar mai sunt ceasuri grele până-n zori...



video





Scapă fulgerele la-ntâmplare. Ca-ntr-o joacă de copii. Cât pentru o secundă, cerurile se cutremură-n cădere, scânteierea ploconește macabrul întunericului.

Puls, în mizeria trăirii, galopează coșmaruri, ce vădesc înăbușitor balans. O nevoie patologică, de-a arunca-n abisul Lumii de Dincolo, trezește simțirea. Putred, maleficul penetrează mintea umană și o răscumpără divinității.

Metamorfoză. Nimicul descinde în fața noului tămăduitor al anostului existențial. Nu e sensibilizat, dar îl îmbrățișează într-un sărut, contopind cu ale sale esențe, insegnifianta, infima-i trecere.

Și-apoi, nimicul, nimicului se înapoiază.

sâmbătă, 10 aprilie 2010

Vădește imperturbabilitate

L-aș asculta pe Sam Cooke. Într-o cameră de hotel de prin '60. Tolănită pe-o sofa, dintr-acelea incomode. Cu fereastră larg deschisă, o floare impersonală pe pervazul ei.
Viețile a sute de oameni, perindându-se pe trotoare, șosele aglomerate. Bâzâitul pertinent să-l acompanieze pe artist, ca o... orchestră.



Să am un roman ieftin, subțirel, deschis la o pagină oarecare, abandonat pe covor.
Cafeaua să se fi răcit, plictisită și leneșă să nu-mi aud gândurile... gheață în sângele meu.
Răcoare, și s-adorm un ne-somn, în mireasma pomilor înfloriți, sub un cer făr' de lună.



Bucle dezordonate, răvășite în fumul molatic de țigară și o aromă curată de tutun.
La intervale nu foarte lungi de timp, să umple golurile de sunet un telefon... nimeni care ar răspunde.



Desculță, mi-aș înfășura strâns un halat de mătase pe corp, imaginându-mi diverse, observând trecătorii stradali.
De la înălțimea geamului, aș fi martora oculară a unui jaf bancar, încununat cu succes pentru hoți, undeva, la străzi distanță.
Într-o singurătate perplexă, mi-aș pregăti cada, pentru o baie... în același silentium placid.



O melodie... poate, „Summertime”, mi-ar cutreira pielea.
Să se pornească o ploaie caldă, cu descărcări electrice. Miros de ceară topită, o pecete.
Doar picuri grei și tunete ar mai cânta străzii, mie.

marți, 6 aprilie 2010

Psihanaliză pâinii






Bigudiuri... haine vechi, le fac vânt dintre oldies-uri, pitite prin cele mai ferite colțuri ale dulapului. Ah! Adorabile!

„E-n stil fifties-sixties!”

Ochii mari:
„Nu!”
„Dacă-ți zic!”
„Nu s-a mai făcut din vara...”
„... Lui '83. Da. Într-adevăr.”
„Vreau detalii. Cine organizează? Locație...”
„Nu e timp. Trimit un Ford Fairlane Convertible, din '56, să te ia. Îl recunoști ușor. La 7...”

Stupefiată:
„Poft...??”
„I know, I know dear...”

Izbucnesc în râs și-i închid, aruncând receptorul la întâmplare.

„Hit the road Jack... wow, woman, oh woman... I have to pack my things and go... what you say?... don't you come back no more no more no more...”

Am de ales între un costum gen Elvis... mmm, astonishing!... dar optez pentru o îmbrăcăminte feminină - mă imaginez deja dansând twist! Categoric, Charlie va fi prezent - partenerul ringului de dans, cu orice ocazie. Aleg până și desuuri din perioada rockabilly...

Sună cineva foarte insistent. Răspund: „Fever”... ascult. La finalul melodiei, legătura se întrerupe. Nu cunosc numele apelantului.



Ce să-ți mai zic?!... a urmat un măcel. Toată petrecerea aceea... Oamenii, de regulă, se mulțumesc cu niște pâine și circ. Viața-ntreagă le gravitează în jurul ăstor două lucruri. La ce folosește rațiunea, dacă nu tocmai pentru procurarea lor?... Nu... nu, nu-mi da un exemplu; am auzit și eu de un Michelangelo și-un Einstein - gramul lor de demență l-au avut, l-avem fiecare...

Revenind la pâinea noastră: toți petrecăreții bănuiau cine a organizat terrriibila destrăbălare. Ahahahaaa, mda, evident nu se gândeau la mine, ca fiind acea magnifică persoană.

Acum ajungem la întrebarea, care planează, asemănătoare fumului din crematoriile celui de-al treilea Reich. De ce-ul! Părăsind încăperea asta, concluzia nu-ți va fi alta decât: trimisă la un ospiciu.

vineri, 2 aprilie 2010

Bolovănoasă făcătură

[...] E de notat: trăiesc la bloc. Vreau să subliniez însă următoarele: nu mi-aș da apartamentul, nici pentru alte enșpe mii de case. Bun, că tot am precizat asta, să trec la ce vroiam de fapt să spun.

Pf, să întreb, pardon: de ce goangele își găsesc moartea pe spate? Adică, asta e forma lor de sinucidere? Tocmai am observat o goangă-gigant, pe o carte ( care slavă stelelor nu e a mea ), cu burta ei turtită și traversată de linii, înfiptă de piciorușe ( liniate și astea - segmentate na! ), strategic, lipsite de vlagă. Oare de ce se sinucid ele într-una? Parcă era vorba aceea - gândacul de bucătărie dansează salsa.

Ce s-a-ntâmplat? Nu mai dansează insectele salsa? Ridicol! Ba sigur că o fac, dar apoi... își dau duhul.
[...]





Îmi pare incredibil, că mai mult de 100 de oameni ascultă așa niște aberații. Ce adunare mai e și asta?! Lumea o ia pe rozetă rău de tot... Sau, poate că disfuncția le dă totuși dreptul, la crearea unor iluzii.

Ies neobservată, din sala de conferințe, izbind ușa de intrare, așa... ca de rămas bun! Halal conferință. Ce să-i faci - s-au adunat numai hermafrodiți.

Nu pricepe eronat, sunt doar... de o parte a baricadei.

Ei nu sunt oricum vinovați, dar mă așteptam la o cu totul altă discuție pe tema problemei; iar când minunea aceea de el-ea a luat cuvântul, despre cum gândacii atrag numai la apartamentul individului și, posibil, datorită bisexualității ei-lui, mhm, imaginează-ți - stânga împrejur, primul chioșc de ziare deschis!

Acută nevoie de un subiect revigorant! Culmea, prima pagină a ziarului, pe care-l consideram serios, anunță tocmai întâlnirea ăstora! Cruntă soartă!

Înainte de a-mi expira zgomotos agasarea, un titlu de-o șchioapă îmi atrage atenția: „Galeria de artă 'Hermafroditus' deschide azi ușile de zahăr picant”.

Izbucnesc în hohote de râs! Recunosc clădirea, din pozele alăturate articolului, de fapt - nu e departe de locul unde mă aflu, așa că îmi îndrept pașii spre porțile, ce promit a fi zaharisite picant.

Expoziția fotografiilor e intitulată „Androgin” - potrivire de nume, contopirea aceea a nimfei cu a unui bărbat? Posibil.
Dac-aș găsi o persoană să-mi dezlege fermecător ițele!

- Galeria îmi aparține...
Instinctual închid ochii, încleștez maxilarul: 'La naiba! dacă vocea asta răgușită aparține unui... dar e adorabilă!'

Mă întorc să privesc făptura - un el - ha! Îi zâmbesc politicoasă. Mi-a citit nedumerirea? Sau, de ce mi se adresează, oferindu-mi o întreagă istorie a numelui?

- ... o prietenă de-a mea, au batjocorit-o niște... oameni. A murit la scurt timp după. Am decis să îmi intitulez galeria...
- În amintirea ei?
Nu mă pot înfrâna.
- Mhm, da.

Îl privesc compătimitor. Dacă expunerile nu îi vor fi strălucitoare, artiștii vizionari, mă cam îndoiesc de reușită. Se îndepărtează cu un gest al mâinii stângi, prin care mă poftește, să admir lucrările fotografului căruia, spre rușinea mea, nu îi rețin numele.

Ce să vezi? Ca piesă de rezistență a prezentării, un gândac malefic ce se zgâia din centrul unui bob de sare, aflat pe o masă veche de lem masiv... și, mă rog, restul detaliilor.

Înăbuș avalanșa hohotelor și îl caut din priviri, pe deținătorul galeriei. Mă observă - probabil servește aceeași poveste dramatică, persoanei în compania căreia se găsește - și se apropie îndată. Surâde.

Nu e nevoie să pun întrebări, singur explică viziunea artistului, în legătură cu fotografia, apropo, fără titlu.

Își încheie comentariul apreciativ:
- ... E mai mult decât profunzime.

Zâmbesc, cu dinții încleștați, zicându-mi: 'Râzi și nu reușești, decât să te afișezi bolovănoasă!' Lui, îi promit să mai vizitez „Hermafroditus” și, cu o carte de vizită nouă în buzunar, plec spre casă.


Apartamentul cald mi se deschide cu adorare. Pe pragul dormitorului, stă tolănită o goangă-gigant. O zdrobesc scârbită, cu un papuc din debara.

Nu îmi plac gândacii!