sâmbătă, 29 mai 2010

Zaruri




Îmi pornește de la baza gâtului, se continuă pe coloană și se pierde în neștire...



[...]

Fotografiez în memorie scene sadomasochiste...

Am fost de câteva ori, la Bloodless - un club, mm... am admirat biciuiri patetice.
Comod plasată într-o lojă împăienjenită de catifea vișinie, ascunsă în spatele unei măști de carnaval, cu o pelerină neagră acoperindu-mă. În locul filmării, am preferat înregistrarea audio.
Am adunat destul material...

În lumina amiezii de octombrie, mă pierd între pedeștrii ocazionali, ieșind din anonimatul umbrelor.
[...]



Pe o bancă...
În spatele meu... o duzină de fire verzi, de iarbă proaspătă; în față, mi se derulează marșul sutelor de pantofi, cizme, bocanci ș.m.d.

O tanti cară tacticoasă, în plasă de rafie, o gâscă - parcă i s-ar mișca gâtul, în ritmul muzicii mele...
Zâmbesc.

Gust din espresso-ul scurt. Aroma mă retrage din amorțeală și-un fum de țigară mă trimite la... nu știu.
Arunc țigara, prefer numai aroma amăruie.

Un motor face bâm în intersecție: circulație oprită, gură-cască, zarvă mare, șoferi înfuriați, tot tacâmul.

Mă deplasez îmbufnată. „Căutam un loc, în apropiere de Bloodless, să ascult vegetativa existență umană, în soarele toamnei târzii, nu larma unui amărât de accident.
Contam pe răcoarea schimbării: de la pofte patologice, la... incognito.”

Melodie bubuie în căști.

Focalizez o altă bancă, la umbra unui măr sălbatic. O ignor, depășind-o în ciudă - „o fi căzând vreun meteorit în stradă, se deranjează iar monotonia trecătorilor”.

Am nevoie de o altă cafea. Cea de mai devreme, am preferat să o abandonez... poate va schimba ceva în lume! cine știe?

Un librar tocmai întoarce semnul „închis”, hmm... pauză de masă, posibil una de plăcere carnală.

Intru-n prima cafenea. Comand o cafea rece.
Tipul din spatele barului arcuiește sprânceana dreaptă. Își reține totuși comentariile, în fața străinei ăsteia, cu ochelari fumurii, bluză hippie, pantaloni spălăciți și-un păr al naibii ciufulit, ce mă înfățișez.
Iau în primire o masă oarecare.


La geam...
Pe banda rămasă liberă, înregistrez zgomotele din jur.
Memoria-mi vizuală pășește alene, pe expresiile trecătorilor stradali.
Se întâlnesc doi și se opresc în dreptul ferestrei. Le creionez portretele fizice, gestica, mimica... Se despart, atingându-și obrajii, cu câte o țuguiere-n vânt a buzelor.

Un porumbel ciugulește resturi... i se alătură doi confrați. Adunarea se împrăștie, în particule de praf, într-un fâlfâit de aripi comun, odată cu apariția fugară a unor bocanci-uzați, care trec apoi pragul cafenelei. Îl recunosc pe Marc.

- Bună, Dahlia!
Din doi pași, e-n dreptul meu, îmi sărută creștetul capului, asemenea unui părinte protector, și pe urmă, cu un zâmbet cât China și alți doi pași, dispare într-o încăpere ascunsă de o cortină neagră.
Pletele-i grizonante i-au strălucit, ca lumină de apus spiritual, înainte de a se face și ele nevăzute.



În stradă...
Pe trecerea de pietoni, un bătrânel își mototolește, cu degetele-i străvezii, sacoul vernil, pe care-l poartă. Într-un ultim spasm, se prăbușește-n mijlocul zebrei, cu trupul surprins de încleștarea morții.

La colțul uneia dintre străzi, o fetișcană râde zgomotos. Privirea nu-i este murdărită de picturalul sfârșit.

Nu mă mai agasează viermuiala curioșilor, doar întârziata sirenă.

Mâna vârstnicului se răcește între palmele mele. Slabă inimă...

Pe retină, încă-mi stăruie figura senină a mortului; chiar și după ce brațele lui Marc mă smulg, din apropiatele ghiare ale unui neant psihic:

- Suflete, nu păși-n prăpastie!

Image and video hosting by TinyPic

luni, 24 mai 2010

Apoplexie

E un perete de sticlă. Prin el, mă destram și pătrund o nouă dimensiune.
Nu viață de dincolo de moarte, nu moarte.
... Doar o altă fereastră existențială.

Particulele mi se reunesc, redevin un tot.

Dar mi-am uitat glasul. Mi-am uitat vocea și fumez.
Stau pe un taburet și contemplu lumea din care am venit.

Îi întorc spatele și, în aceeași poziție - cu un cot rezemat pe genunchiul stâng - trăgând fumul în piept, încerc să-mi identific prezența.
Respir adânc, expir... procesul se dorește repetat. Îl reiau, ca într-o joacă de copii.
Îmi privesc mâinile, degetele lungi, palide, reci; mi-am păstrat mișcarea voalată a încheieturii.

Se aude un suspin. E vag, foarte vag... se va fi pierzând în neant.
Undeva pare să apună un soare.
Culori se întretaie, creionează în sticlă, asemenea unui tablou, o imagine întoarsă.
Întunecime apoi.

Și iată-mă, sub un cer înstelat, lipsit de lună, respirând anevoios - am alergat, în căutare de maci. N-am găsit decât umbrele lor, presărate pe lucirea căilor ferate... se dispersau, în înmugurirea zorilor.

[...]

Apă rece lovește carnea-mi flămânzită.
Tremur pleacă dintre oscioarele spinării. Prinde, în gheară sălbăticită, trupul schingiuit.
O cruce de lemn îmi înghesuie pielea de pe tâmplă.
Voci tâmpe rostesc ritualic, un vers putred, în cadență.

[...]

Am cules florile soarelui. Le-am împreunat tulpinile, cu grație de lebădă străpunsă-n zbor.
Îmi rânjeau geloase!

Vânt fredonează norilor un tango.
Și se pornesc picuri mari, reci, amari de ploaie, să se izbească de frunzele înmiresmate ale merilor.

Privirea mi se năruie și mă trezesc la o realitate, ce nu-mi pare aievea.
- Dahlia? Tocmai au intrat Da și Nu. Vino, să-i saluți!
Orbitele-mi sunt goale.
Hăuri mă pietrifică.
Urlu-n pustie! Nimeni s-audă, nimeni s-asculte.
Îmi pierd patosul. Mă prăbușesc.

duminică, 16 mai 2010

Năruire

Mă amestec în tine. Refuz timpul, reneg lumina.
Plecăm pleoape și ne uităm în depărtările reci.

Mi-am uitat sufletul Acolo.

Întuneric în mine. Bufnițele ciugulesc moarte.
Pieptul nu saltă în ritmul aerului, învăluit în fum, trosnește ca jarul în pâlpâirile-i ultime.
Mi-am reîntâlnit suflul - era în bătaia unei țigări aprinse, pufăia nemulțumit, necăjit chiar! Surâd. Oftează.

Culc la pământ, brațele osoase. Un fulger aprinde cerurile; scânteia și-o trimite. Tumultuoasă, răzbate dimensiunea. Aerul, încărcat de ploaie, miroase-a nemurire. Nu rețin... graiul îți era tremurând.

Revin, mă îndepărtez, fredonându-mi uitătura.
Decid asupra lor: le smulg penajul, le dăruiesc șoareci, le-ascult vaietul apropiat... se vor fi stins. Așa... despuiate, bufnițele-au trecut în neființă.
Mirarea cutremură pielea, șira spinării se-ndreaptă dureros.

„Nu te mai dorește nimeni Acolo, pleacă!”

Pășim paralel, adânciții distanțării.
Agale, presărate vorbele în negură, se sting.

miercuri, 12 mai 2010

Fthónos theonós

Inerție.

Nu a mai fost joc secund. N-a mai fost nimic... Poate doar amorțire, putreziciune.

[...] Lumini aleargă-n urmă-i. Tinerețe, frăgezime. Galopul i se întețește; sâsâie amenințător; smulge fâșii din carnea pământului. Goliciune.

Orizonturile îi sunt încrețite, nori grei apasă linia lor, cât dincolo de lume. Se prăbușește cerul, pentru carele funerare. Limitele întretăiate, își tânguiesc pornirile.

Pleoapele, lasciv, flutură gene. Viziunea dă năvală. Surâs, la margini încolțit, se înscrie în anonimatul negurii. Palmele reci, cadaveric descărnate, palide, încă nu slăbesc strânsoarea. Pactul întârzie a-și afla consimțământul.

Se ciocnesc strălucirile negre-a două priviri demonice. Cumplită ostilitate.

Vânt. Vijelie îmbrățișează simțământul. Stranii trunchiuri mângâie, împăienjenitele înălțimi. Neantul, tăgăduit în subconștient de-un tremur, înghite rațiunea, dă foc infamiei; precede liniștea, prezice haosul. [...]

În zori. Bufnițele cântă morții... Devorarea-i cerșește scrijelirii, veșnicie.

Dominație.

luni, 10 mai 2010

Dezintoxicare






Respiră-mă, așa... intoxicată, cum mă vei fi aflând.

Posibil, doar ochii mei să oglindească ceva-ul pe care-l cauți. Reușesc... decât să mă pustiesc în el.

. . . . . . . . . . . . .

Uimește-mă!

luni, 3 mai 2010

Letargie

video


Cer sânge. Să se fi pietrificat aerul. Să danseze zburătoarele. Vreau moarte.



Iată definire:


Lucrurile par într-atât de complicate uneori, par a fi realmente imposibil de rezolvat. Dezlegarea lor cere eforturi prea mari. Dar amănuntul esențial este acela al enervării - inevitabil, se produce, cu o perfidie crucială.

Aș vrea ploaie, să-mi jupoaie gânduri. Să resimt atingerea unor anumite mâini, să zgârie, într-un dans năucitor, incontrolabil; simțurile să le purifice.

Mi-e dor. Scuză, dar da! Unul, posibil patologic, de a fi bruscată, controlată, în mișcări de val - fie el chiar rece, lipsit de simțiciunea ordinar-umană.

Dor oasele-n mine; dor dorurile spirituale, prin supremația celor de natură pur fizică. Se confruntă, sfârșind prin a se domina. E joc secund, al nevoii de trezire a fiecărei simțiri. E arta-ntr-a sa viețuire, necruțată de identificare. Întreg mecanism adulmecă sângerarea, galopează-n vene, înfioară ape, tulbură cavitatea stomacală, de-un cutremurător abis.

Se vor fi prăbușind, în nicăieri. Cădere... fără de finalul temut, prevăzut, râvnit în străfundul spiritual.

Și vreau să șiroiască ploaia-n capăt de lume. Să-mi încremenească pielea, să se răzvrătească aerul și temerile să-și manifeste revenirea la suflu.

Tremur scurt, inima impulsionându-și organizarea la penetrarea sângeriu-lichidă prin trup. E o nevoie, de readucere în calea memoriei, a celor petrecute cu așa mult timp în urmă - o manta.

Să rătăcească-n întunecime? O mare fără valuri, să navigheze-n neștire? Să plutească-n derivă, într-un cer privat de perspectiva cosmosului?

Le prezic amorțeală.