duminică, 25 iulie 2010

Cotidian

Pe stradă... nu știu exact unde - m-am rătăcit. Ce contează?!
Plouă și mi-e frig.
Pantalonii scurți îmi atârnă, îngreunați pe picioarele umezite tot la 3 sec de o nouă rafală rece... bluza-mi diafană, de asemenea... pare neglijată pe trupul meu.
E încântătoare senzația. Mașinile oprite parcă-n timp...

Îmi alunecă tălpile-n sandalele cu toc, așa că-mi desfac baretele și o pornesc desculță pe trotuarul-râu.
Streșini, canalizări nu mai fac față cantității de ploaie... orașul e sub apă...
Vântul - prea puternic. Renunț la umbrela inutilă.
Pe vârfuri... pășesc confientă.
Mă prefac insensibilă la temperatura scăzută a apei.

G, într-una din mașinile staționate, îmi face semne. Glasul îi e înghițit de vuietul ploii.
O ultimă piruetă. Părul mă biciuiește fin pe obraji.
Ridic privirea spre norii joși și, câteva secunde lungi, le petrec într-o delicioasă, seducătoare înlănțuire cu ploaia.
Printre faruri, îmi fac observată silueta fantomatică. Traversez strada în zig-zag și ajung la G.

-
Ești nebună!?


Nu îi răspund... Mă las doar pe spătarul moale, comod...
Zâmbesc un zâmbet ud, cu pleoapele plecate ritualic.


-
Merg acasă. Ai nevoie de ceva de-aici? Veneam să te iau și pe tine... când... ah! Ce nebună!

- Nu, nimic. Să mergem... Sigur... maima își așteaptă fiii rătăcitori... fii ai furtunii!

G mă mai privește o dată cu un surâs deschis, sprâncenele și le menține încruntate și-apoi izbucnește-n hohote...


Panorama orașului natal ni se dezvăluie, sub rafalele dezlănțuite ale aceleiași ploi...
Evident, eu reconstitui imaginea de „nebună-udă-leoarcă” - un prosop-turban în jurul podoabei capilare și-un halat pufos, necesar după dușul fierbinte, la care mă supune maima.

Îmi primesc apoi cafeaua tare, amară... și mă angajez în discuțiile etern-familiale...

sâmbătă, 24 iulie 2010

La poale de sanctuar

[...]
Gânduri haotice, adesea deloc conturate și mult prea străvezii, în memoria...
[...]



Poate mi se trage de la „Gestapo”-ul lui Sven, ori poate de la drama ieftină ( totuși, destul de profundă ), pe care am vizionat-o într-una din zile.
Posibil, momentul...
Mai multe motive îmi tergiversează gândurile, și așa aiurite.

Sunt lucruri, de la care mă sustrag, atunci când am senzația sufocării în propriul sine. Un exemplu ar fi încercarea-mi nereușită de a inventa o istorioară. De a scrie... lăsându-mă pradă unei lumi inexistente. Nu perfectă imaginea respectivă, dar bănuiesc, departe de adevărurile minții mele.

Eșec.

Ce mi-e un an? Sincer. Atât de teribil, de ridicol repezit curge timpul. Încât îmi vine să mănânc pământul până-n sălbăticie și odată acolo, să răcnesc cât mă țin plămânii: lua-te-ar infinitul, să te ia-n anonimat! Dar timpul există deja-n infinit, ca o nenorocită creație a omului, din dorința de a-și măsura evoluția...

Ce repede-a trecut un an. Îmi privesc zilele din el și par atât de multe la numărătoare. Lua-te-ar naiba, timpule! O plăsmuire veche...

Și te-ntreb: ești bine? Evident, nu îmi poți răspunde. Dar eu continui să-ți vorbesc. Și îți spun ultimele noutăți. Despre mine, despre cei care te cunoșteau. Despre natură și schimbările ei frecvente - adaptările-i la atrocitățile umane. Sunt zile din an apus, pe care mi le amintesc vag, dar reușesc să-ți redau o cât de cât completă panoramă a lor. Mai strecor uneori și o vorbă de noroc, în așteptarea reacției tale, de parcă mi te-ai afla alături.

Și toată ideea asta, e numai efort al imaginației mele: nu reușesc să fac așa ceva. Cum, poate, unii oameni acționează. Nu îți vorbesc și, adesea, mi te îndepărtez din memorie, astfel încât nu mai pot să-mi schițez expresia feței tale. De fapt, niciodată n-am avut o așa încântătoare ținere de minte, ca să pot susține sus și tare: parc-ar fi fost ieri când... /îmi amintesc perfect.
Din contră: în mintea mea sfârșești vag... cețos și, cu trecerea timpului, pătrunzi tot mai mult în negură, te pierzi în neant.


Mă cuprinde iar tremurul...

Superficial din partea unora să născocească un-nu-știu-ce pentru fiecare poveste ascultată. Totul se nuanțează, capătă alt sens... se duce pe râpă. Frustrant e că nu reușești să le schimbi viziunea - le încântă gândurile, gâdilați de propria versiune. Și-atunci se agață de aceasta, zâmbesc la varianta adevărată, însă o refuză cu îndârjirea unui copil.

Mai zilele trecute, fumam pe banca verde din cimitir.
„Oare oamenii ăștia se bucură, că le ținem companie atât de des?” Nu mai rețin din partea cui a răsărit întrebarea: Rurenka sau Naga!?
„Amândoi au prins războaiele mondiale. Uau!, au trăit, nu glumă.” - bătrânii, a căror piatră funerară se găsește lângă legendara bancă verde, au viețuit peste 80 de ani...

Și-atunci mi-am dat seama: un an de când.


[...]
Undeva între „Shōgun” și câteva sute de km depărtare de lumea mea...
Îmi fac apariția în viața unora asemenea unui miraj - iluzie deșartă, care se va fi metamorfozat peste noapte într-o nălucă, un coșmar întreținut fără de voie.
[...]


Realitatea se adeverește a fi alta. Îi lecturam, da, lui Clavell romanul, eram departe de mine și totuși, tu mă cunoșteai cu mult înainte de micile detalii.

Rămâne-vom o enigmă, noi... Pentru unii, o postare demnă de stâlpul infamiei, pentru alții o dureroasă și realitate apusă...
Sinele - un răspuns neclar la o-ntrebare nerostită.

miercuri, 7 iulie 2010

'Cause I was born to be blue

De la o masă oarecare, la un concert jazz...

Atenta observatoare a unor degete ce se-mpletesc în întunericul fermecător. Zâmbete scăldate în sunetul trompetei.
Fugare priviri, surprind arzând mocnit în vechi odor.

Vinul roșu, din paharul meu, rămâne neatins, ca de obicei... doar ceștile de cafea vin și pleacă.
În obscuritate, dansează fumul țigării aromat. Înălțat cu febrilitate, se desfășoară apoi moleșitor.
Șoaptele celor din jur întretaie sporadic clinchetele paharelor, se joacă după priviri și zâmbete ascunse de mâini delicate. Pleoape se pleacă în gingășie, obraji sub fard roșesc...

Negresă corpolentă, într-o rochie neagră, ca o a doua piele, ce îi pune formele în valoare, se apropie de microfonul postat în centrul scenei.

Ochii-i limpeziți în ploaie, caută un punct de sprijin, undeva... în celălalt capăt al sălii. O paloare abia observabilă a feței, întărește prima impresie: înainte să fi ieșit din cabină, și-a vărsat ultimele lacrimi, grăbită de vorbele stăruitoare ale șefului de sală, aflat dincolo de ușă.
Își reglează cu delicatețe vocea răgușită și, contrar așteptărilor sale, auditoriul o primește în aplauze călduroase.
Ne zâmbește cu gratitudine, își pleacă un moment capul, degetele-i lungi preiau microfonul. Apoi se întoarce spre instrumentiști, iar muzica începe... „My funny valentine”

Strălucirea unei lacrimi îmi atrage involuntar atenția...
Mă feresc să o privesc direct. Coada ochiului meu o urmează, în mângâierea obrazului tremurând a emoție.

Insistența unei căutări mă îndeamnă să o întorc pe a mea.
La o masă alăturată, cearcănele unui băiat și oboseala figurii lui înlăcrimate impresionează, nu doar simțul meu de observație: intuiesc dezamăgire arzândă, provocată de-o iubirea pierdută, în sufletul neexperimentatului tânăr.

Roșește puternic și brusc se ridică, părăsind localul.
Privirea îmi rămâne la volumul îmbrăcat în piele, al cărții uitate.
Înainte ca vreun chelner să rearanjeze masa, îmi mai permit curiozității un răgaz, cât să îmi însușesc romanul, ori ceea ce credeam să fie...


La plecare, îi ofer cartea mea de vizită șefului de sală: „În cazul în care tânărul se va întoarce după ceea ce a lăsat în urmă-i...
Notițele semnate B.D. se adeveresc de o prea vătămată intimitate, astfel că le parcurg până la ultima pagină. Dorințe îngropate, de ne-revendicat vreodată.

joi, 1 iulie 2010

După maci... prin ploaie




A naibii căldură... uleioasă, o simt străbătându-mi șira spinării, pielea subțire... constantă transpirație rece, lipicioasă, enervantă prin ordinara-i prezență.

E rece. Lichidul cafeniu. Așteaptă... creatura relevată din lumină, în strădania ploii.
Mă obosește un bec.

Pădurea, în fața mea, se leagănă în vântul furtunii. Vuiește de viață!

„Dahlia? Spune-mi...”

Ca un răspuns mut, mi se conturează expresia.

„Cum a fost la dezintoxicare?”, întrebi, cu moaca aceea specific stupidă - transmite: „Scuză, nu întreb din curiozitate, ci pentru că ți-ar face bine să discuți despre... Sincer.”

Dar eu nu dau niciun diavol de-al meu, pe sinceritatea ta.
Postat în față-mi, cu mâinile îngrijite, încrucișate cu eleganță pe bazin, mă uimești prin tremurul genelor. Vrei să cred că te-am emoționat? Că...?

„În fine, lipsit de importanță. Te-am rugat să faci rost de ceva...!?”

Te ridici de pe scaunul incomod. Îmi întorci spatele exasperat.
Cu pumnii încleștați, împungându-ți interiorul buzunarelor.

Schițezi un gest de lehamite:
„La naiba, Dahlia! Tu nu poți să vorbești deschis despre... ceva! Nu ești mai puternică renegând comunicarea! Și cui altcuiva ai putea să i te confesezi, dacă nu mie?”

Respirăm în sunetul de tempestă.
„Dintotdeauna mi-a plăcut ploaia. De ce? Realmente nu găsesc un motiv precis. Doar vag... simt! Plăcere de netăgăduit! Să alerg în ploaie... dansez între picurii ei sălbatici. Fulgere să străbată cerurile dezlănțuite. Așa cum plouă acum...”

„Dahlia... ai grijă de tine, adăpostește-te la o adică.”
Și un zâmbet la plecare.